Poveste Sentimentala - Nichita Stanescu
POVESTE SENTIMENTALA
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau între noi,
Înainte si înapoi.
Vîrtejul lor putea fi aproape zarit,
Si de-odata
Îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pamînt,
numai ca sa privesc iarba-nealinata de caderea vreunui cuvînt,
ca pe sub laba unui leu alergînd.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
Înainte si înapoi,
Si cu cît te iubeam mai mult, cu atît
repetau, într-un vîrtej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput.
Cîntec de dor
Ma culcasem lînga glasul tau.
Era tare bine acolo si sînii tai calzi îmi
pastrau
tîmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-au
cutreierat
noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Ma jucam cu palmele în zulufii tai.
Erau tare îndaratnici
si tu nu ma mai bagai în seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plîngeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blîndete.
Nu-mi mai amintesc de ce plîngeai.
Ma culcasem lînga glasul tau si te iubeam.
EVOCARE
Ea era frumoasa ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Rîzînda si plîngînda cu lacrimi mari
era sarata ca sarea
slavita la ospete de barbari.
Ea era frumoasa ca umbra unui gînd.
Între ape, numai ea era pamînt.
Luna în cîmp
Cu mîna stînga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vînatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum îsi subtie arcul.
0, tinde-ti mîna stînga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi si-n jur sa sterg copacii
În ochii tai cu luna ma rasfrîng
... si ai putea, uitînd, sa ne strivesti în gene
dar chipul ti-l întorn, pe bratul stîng.
Emotie de toamna
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pîna la nori,
ca ai sa te ascunzi într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.
Ce bine ca esti
e o întîmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decît mine,
decît oasele mele
pe care mi le scrîsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tîmpla de stele, pîna cînd
lumea mea prelunga si în nesfîrsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt si mult mai curînd.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sînt!
Doua cîntece diferite, lovindu-se amestecîndu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte jos, întoarsa spre pamînt,
una foarte sus, aproape rupta
În înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntîmplarii ca sînt.
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute într-o lume concreta.
O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, îti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sa se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.
O calarire în zori
Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face departare, se face nisip.
Mi-am întors catre soare unicul chip,
umerii mei smulg din goana frunzise.
Cîmpul taindu-l, pe doua potcoave
calul meu salta din lut, fumegînd.
Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.
Tobe de piatra bat, soarele creste,
taria cu acvile din fata lui
Tacerea se face vînt albastrui,
pintenul umbrei mi-l creste
În coastele cîmpului.
Soarele rupe orizontul în doua.
Taria îsi naruie sfîrsetele-i carcere.
Sulite-albastre, fara întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndoua,
sa-l întîmpine fericite si grave.
Calul meu salta pe doua potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele salta din lucruri, strigînd
clatina muchiile surde si grave.
Sufletul meu îl întîmpina, ave!
Calul meu salta pe doua potcoave.
Coama mea blonda arde în vînt.
*
Si de-odata, explodeaza punctul gînditor.
Vai, cîta credinta si cîta
întelegere a celor pieritoare.
Atîta lumina într-o parte, într-o parte
cum sa nu o ajunga întunericul ei?
Ce ecou sa fii...
Dînsa, piatra se lumineaza odata cu întunericul ei,
noi, mai grabiti, ne întîrziem întunericul.
Punct gînditor explodat
o graba numai, si atît.
Noi doi nu vom mai fi macar nici unul.
Cadea peste aceasta femeie iubita
timpul tot trait de mine,
o lumina pe aceasta femeie iubita
traitul timp de mine.
N-am putut sa-mi smulg privirea
de pe aceasta femeie iubita.
Aveam ochi sa o vad numai pe dînsa
femeia mea iubita.
Aveam mîini ca sa o îmbratisez numai pe dînsa
femeia mea iubita.
Deodata, am vazut ca mama mea o vede
pe aceasta femeie iubita.
Pe aceasta femeie iubita
timpul cade si ninge.
Pe aceasta femeie iubita,
privind-o, mama mea plînge.
Ma uitam absent la nu ?tiu ce.
Desigur, în spatele meu ningea.
O fuga de iepuri lasase urme pe cîmp.
Fara de arme fiind, Doamne,
cum de-am putut sa stîrnesc
atîta groaza?
Vine un copil, face o reverenta
si moare.
Vin doi copii, fac o reverenta
si mor.
Vin trei copii, fac o reverenta
si mor.
Vin patru copii,
fac o reverenta.
Vin cinci copii,
fac o reverenta.
Sase vine singur.
Dupa el vin o hiena,
dupa ea vine o lira.
Deodata apare Îngerul.
El ma tinteste cu ochii lui ficsi în ochi
în timp ce zangane în mîna dreapta
o moneda.
- Cap sau pajura? ma întreaba.
- Pajura!
O, voi fictiuni,
dulce lemn de tei.
...Deseori rasfoiam cartea nelinistit
sa vad daca se termina bine.
Teiul m-a iubit
si pe mine.
Pe vita tîmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam asa, vindecînd uscaciuni
cu ierburile cîmpului.
Bucuros de minuni
surîdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toti semenii mei.
O, voi fictiuni,
dulce lemn de tei.
Pe cine trebuie sa pedepsesc eu prin moartea mea?
Pe ce violet trebuie sa-l vaduvesc de vînt?
Bucuria mea de-a fi
a carui ochi lacrima este?
De ce mi-ai dat mai mult decît trecatorul meu zid?
De ce ma obligi sa gîndesc cu vederea?
De ce trebuie sa tin cîte un mar în fiecare mîna,
cînd mîna pe sine însasi se tine,
si fara de durere?!
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau între noi,
Înainte si înapoi.
Vîrtejul lor putea fi aproape zarit,
Si de-odata
Îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pamînt,
numai ca sa privesc iarba-nealinata de caderea vreunui cuvînt,
ca pe sub laba unui leu alergînd.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
Înainte si înapoi,
Si cu cît te iubeam mai mult, cu atît
repetau, într-un vîrtej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput.
Cîntec de dor
Ma culcasem lînga glasul tau.
Era tare bine acolo si sînii tai calzi îmi
pastrau
tîmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-au
cutreierat
noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Ma jucam cu palmele în zulufii tai.
Erau tare îndaratnici
si tu nu ma mai bagai în seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plîngeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blîndete.
Nu-mi mai amintesc de ce plîngeai.
Ma culcasem lînga glasul tau si te iubeam.
EVOCARE
Ea era frumoasa ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Rîzînda si plîngînda cu lacrimi mari
era sarata ca sarea
slavita la ospete de barbari.
Ea era frumoasa ca umbra unui gînd.
Între ape, numai ea era pamînt.
Luna în cîmp
Cu mîna stînga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vînatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum îsi subtie arcul.
0, tinde-ti mîna stînga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi si-n jur sa sterg copacii
În ochii tai cu luna ma rasfrîng
... si ai putea, uitînd, sa ne strivesti în gene
dar chipul ti-l întorn, pe bratul stîng.
Emotie de toamna
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pîna la nori,
ca ai sa te ascunzi într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.
Ce bine ca esti
e o întîmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decît mine,
decît oasele mele
pe care mi le scrîsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tîmpla de stele, pîna cînd
lumea mea prelunga si în nesfîrsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt si mult mai curînd.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sînt!
Doua cîntece diferite, lovindu-se amestecîndu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte jos, întoarsa spre pamînt,
una foarte sus, aproape rupta
În înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntîmplarii ca sînt.
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute într-o lume concreta.
O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, îti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sa se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.
O calarire în zori
Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face departare, se face nisip.
Mi-am întors catre soare unicul chip,
umerii mei smulg din goana frunzise.
Cîmpul taindu-l, pe doua potcoave
calul meu salta din lut, fumegînd.
Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.
Tobe de piatra bat, soarele creste,
taria cu acvile din fata lui
Tacerea se face vînt albastrui,
pintenul umbrei mi-l creste
În coastele cîmpului.
Soarele rupe orizontul în doua.
Taria îsi naruie sfîrsetele-i carcere.
Sulite-albastre, fara întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndoua,
sa-l întîmpine fericite si grave.
Calul meu salta pe doua potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele salta din lucruri, strigînd
clatina muchiile surde si grave.
Sufletul meu îl întîmpina, ave!
Calul meu salta pe doua potcoave.
Coama mea blonda arde în vînt.
*
Si de-odata, explodeaza punctul gînditor.
Vai, cîta credinta si cîta
întelegere a celor pieritoare.
Atîta lumina într-o parte, într-o parte
cum sa nu o ajunga întunericul ei?
Ce ecou sa fii...
Dînsa, piatra se lumineaza odata cu întunericul ei,
noi, mai grabiti, ne întîrziem întunericul.
Punct gînditor explodat
o graba numai, si atît.
Noi doi nu vom mai fi macar nici unul.
Cadea peste aceasta femeie iubita
timpul tot trait de mine,
o lumina pe aceasta femeie iubita
traitul timp de mine.
N-am putut sa-mi smulg privirea
de pe aceasta femeie iubita.
Aveam ochi sa o vad numai pe dînsa
femeia mea iubita.
Aveam mîini ca sa o îmbratisez numai pe dînsa
femeia mea iubita.
Deodata, am vazut ca mama mea o vede
pe aceasta femeie iubita.
Pe aceasta femeie iubita
timpul cade si ninge.
Pe aceasta femeie iubita,
privind-o, mama mea plînge.
Ma uitam absent la nu ?tiu ce.
Desigur, în spatele meu ningea.
O fuga de iepuri lasase urme pe cîmp.
Fara de arme fiind, Doamne,
cum de-am putut sa stîrnesc
atîta groaza?
Vine un copil, face o reverenta
si moare.
Vin doi copii, fac o reverenta
si mor.
Vin trei copii, fac o reverenta
si mor.
Vin patru copii,
fac o reverenta.
Vin cinci copii,
fac o reverenta.
Sase vine singur.
Dupa el vin o hiena,
dupa ea vine o lira.
Deodata apare Îngerul.
El ma tinteste cu ochii lui ficsi în ochi
în timp ce zangane în mîna dreapta
o moneda.
- Cap sau pajura? ma întreaba.
- Pajura!
O, voi fictiuni,
dulce lemn de tei.
...Deseori rasfoiam cartea nelinistit
sa vad daca se termina bine.
Teiul m-a iubit
si pe mine.
Pe vita tîmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam asa, vindecînd uscaciuni
cu ierburile cîmpului.
Bucuros de minuni
surîdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toti semenii mei.
O, voi fictiuni,
dulce lemn de tei.
Pe cine trebuie sa pedepsesc eu prin moartea mea?
Pe ce violet trebuie sa-l vaduvesc de vînt?
Bucuria mea de-a fi
a carui ochi lacrima este?
De ce mi-ai dat mai mult decît trecatorul meu zid?
De ce ma obligi sa gîndesc cu vederea?
De ce trebuie sa tin cîte un mar în fiecare mîna,
cînd mîna pe sine însasi se tine,
si fara de durere?!
Comments