Fotografii

Degeaba zambiti in spatele aparatului meu, degeaba suferiti ore in sir in fata lampilor orbitoare, eu nu sunt vrajitoare, nu sunt in stare sa fac minuni, n-am sa pot niciodata sa va transform chipurile…sunt o biata fotografa trista si rea…Jocul meu cinic sau stupid trebuie sa ia sfarsit odata…-rasesem prea mult de ceilalti, era timpul sa termin de-acum, sa fac ceva, nu stiam insa ce anume…In fiecare pierdeam ore in sir cu un joc exasperant pe care-l gandisem intr-o noapte fara somn. Semana cu jocul de carti, desi nu era vorba de asa ceva… Era un joc cu fotografii, fotografiile aveau marimea unor carti de joc, nu avea importanta cate erau…treizeci si doua, cinzeci si doua, puteau fi oricate…nu le numarasem niciodata…fotografii de barbati si de femei, din cele mai diverse profesii, varste, stari sociale, stari fiziologice, oameni aflati in fruntea sau in marginea societatii, tipuri pline de vitalitate, sau dimpotriva, plate, dure, fara vlaga, comice, lipsite de virilitate, de vointa, sau masti tragice, ridicole, cu ranjete grotesti, cu surasuri suave, cu priviri energice sau timide…Inregistrasem pe pelicula tot ce mi se ivie in cale fara sa stiu daca imi vor fi de folos vreodata, fara sa sa-mi fi imaginat jocul de acum… Adunam toate cartile in fiecare seara alt pachet, aveam sute de carti, a le descifra sensurile la toate deodata cu o singura ocazie ar fi fost extrem de dificil, pentru jocul meu ajungeau si cateva carti, impartisem fotografiile in mai multe teancuri, in fiecare seara alegeam altul, astfel jocul castiga in farmec, uneori amestecam toate pachetele de carti alcatuind altele, asta bineinteles dupa un timp, dupa ce ma saturasem de aceleasi si aceleasi povesti, la joc nu participam decat eu, nu admiteam nici o persoana straina, ! ma retrageam, ma ascundeam…Alegeam deci un pachet, amestecam cartile, le amestecam vreme indelungata apoi le aruncam pe masa si le asezam pe coloane, fotografiile isi pastrau inca secretele, toate erau intoarse, nu stiam in ce ordine cazusera, fusesera bine amestecate, nu aveau nici cel mai mic semn de recunoastere, in clipa in care o fotografie se rupea, i se indoia un colt sau se murdarea fie o aruncam, fie cautam alta, nu jucam niciodata cu carti masluite, nu voiam sa mi se destainuie nimic mai devreme, totul la timpul sau. Jocul era lung, devenea din ce in ce mai obositor. Uitasem sa-mi amintesc ceea ce e mai important, esenstial pentru jocul meu cunosteam pe fiecare din cei carora le aveam fotografia, chiar daca nu-l cunosteam personal, nu fusesem la el acasa, nu schimbasem vreo vorba, il cunosteam, stiam cine era, cu ce se ocupa, aveam o mica biografie a fiecaruia si aceste amanunte faceau jocul mult mai amuzant...Si tot asa, alte si alte istorii, cream zi de zi alte existente, diferite una de cealalta, asemanatoare cu viata sau total deosebite de ea. Istorii ciudate, stranii, banale, vesele sau triste, adevarate sau mincinoase, in fond insa, posibile…Jucam la nesfarsit amanand clipa in care voi incerca sa alcatuiesc o viata a mea…Care putea fi adevarata, care putea fi mincinoasa…care putea fi un simplu joc. Ori, aruncand cartile, sa incetez cu acest joc…Zambiti, va rog, domnilor!