Cristina Hossu - gandind la moarte
Gandind la moarte
(Eseu spre a nu uita)
Cum mai pot gandi la moarte fara teama, cu dorinta chiar, dupa ce am vazut-o cu alt chip nu demult? Cu mai pot s-o chem si sa continui s-o astept cu calm, poate chiar cu nerabdare uneori, ca pe o veste buna? Cum pot sa fiu orbita de ea incat sa nu mai vad lacrimile ce le voi lasa in urma? Cum de nu resping necunoscutul despre care nu voi putea vorbi niciodata din experinta? Necunoscutul de acolo de ce nu ma sperie la fel de mult cum ma sperie acum ideea singuratatii? De ce ma gandesc la moarte si la fericirea mea in acelasi timp? Mi-o doresc asa cum imi doresc si fericirea.
... si cate cuvinte sunt atatea intrebari am si eu. In dupa-amiaza calda de august, vie si galagioasa, calmul meu nu-si gaseste rostul, cum nu-si gasesc rostul nici intrebarile mele, nici gandurile mele pe care doar pot sa le scriu fara sa pot vorbi despre ele. Nu m-as mai opri din scris numai sa nu mai vad acei ochi inlacrimati la vederea mea si a mortii. Sa-mi astup urechile sa nu mai aud horcaitul dinaintea mortii ... e prea tarziu acum. Credeam ca rugamintile mele din noaptea aceea vor fi ascultate, iar calmul din mine, in ciuda lacrimilor mele, ma incredinta ca nu-i decat ceva trecator, o spaima doar si atat. A fost ceva trecator, intra-adevar, ceva ce nu se va repeta de acum niciodata in acelasi fel. Am atins cu spaima mana calda, linistita si nemiscata, iar acum imi aduc aminte ca tot cu teama am si sarutat-o a doua zi, de data asta simtind raceala ... si am trecut mai departe, facand loc celor care vroiau si ei sa sarute sau doar sa atinga acele maini incrucisate.
Pe de alta parte, imi e frica sa uit aceste imagini si senzatii. Doar candela ce e aprinsa si acum in casa, mirosul de ars si de ceara ce s-a imprastiat in toate camerele, mi le mai pastreaza totusi vii in minte. Numai in camera mea n-a patruns izul mortii. E acelasi miros ca in noaptea aceea: de parfum si seara incinsa de vara, in timp ce in restul camerelor mirosea a trup rece si, mai tarziu, a imbalsamare. La mine nu o sa patrunda mirosul fricii de moarte.
Simt brusca disparitie de acum douasprezece zile, dar nu invinovatesc pe nimeni si nici nu-I reprosez lui Dumnezeu nimic, cu toate ca in acea noapte mi-a fost teama ca imi voi pierde credinta pentru a doua oara. Simt ca in viata mea a ramas un gol, ca o parte din mine, de care nu eram constienta, a pierit atunci; dar poate astea sunt cuvinte pe care multi nu le vor crede, pentru ca nu ar fi prima oara cand neputinta mea de a ma arata ca om ce plange si vorbeste sincer in fata altora ma acuza. Timpul se va scurge la fel, si pe nesimtite va veni ziua cand voi merge la cimitir sa vad acel mormant cu o cruce simpla de lemn. Nu stiu cum va fi, ce voi simti. Poate ca nu voi putea plange. Poate ca gandurile imi vor zbura aiurea incercand sa trezesc in mine un sentiment ce ma va ajuta sa incep o alta poezie. M-am jucat cu moartea in cuvinte, iar ea s-a jucat cu mine in fapte. Dar ma voi juca in continuare cu ea, nu cu durere, ci poate cu o dulce nostalgie, nu cu frica si dezgust, ci cu liniste si rabdare, si poate, daca nu e un cuvant prea mare, chiar cu dragoste.
Aud strigate jos in strada, strigate ce nu tin cont de mine si de gandurile mele. Si aceste strigate ma trezesc usor din starea calma a gandului la moarte si astfel ma apropii de sfarsit; nu de sfarsitul meu, ci doar de-al acestei zile din interiorul jurnalului meu. Iar maine voi trai din nou acea noapte, pentru ca un timp fiecare duminica va fi acea duminica a strigatelor. Cate duminici vor trece astfel? De cate ori voi mai simti acea moarte ce contrasteaza atat de puternic si de neinteles cu moartea mea? Nu stiu. Intr-o zi, cand se va stinge candela si nimeni nu va mai aprinde alta, voi uita de toate, iar in alta zi poate ca imi voi aminti din nou acea noapte privindu-mi propria lumanare de la cap si ascultandu-ma spunand pentru prima oara spovedania.
(19 august 2000)
Inapoi la Moarte
Viata unui om nu este altceva decat Timpul, cele doua notiuni putand fi confundate usor. Problema timpului atat de discuta de filozofi este de fapt incecarea de a intelege rostul vietii. Nu este de mirare ca si acum Timpul mai obsedeaza inca pe cei mai multi dintre noi. Tot ce presupune timp in lumea noastra inseamna viata, iar viata la randul ei cere timp pentru a se dezvolta. Viata umana inconjoara scheletul Timpului, cu trecutul, prezentul si viitorul lui, pentru a-l face cunoscut simtit. Intr-un fel, aceasta constientizare a timpului este un blestem pe care viata il arunca asupra noastra. Mai mult, prin identificarea vietii cu timpul, aceasta, viata noastra, devine un blestem. Si totusi, noi vieti apar, ignorand parca blestemul, luand totul de la capt. iarasi si iarasi mereu, unii pentru totdeauna. Este de neinteles!
Tot ce traim de-a lungul atator ani se masoara in timp, exista in timp ca apoi sa piara tot in timp. Pana si iubirea care, macar teoretic, ar trebui sa fie mai presus decat un simplu sentiment dominat de timp, pana si ea dureaza cativa ani, intrerupta fiind apoi de plictiseala, sau, in cel mai fericit caz, de moarte. Oare chiar nu exista o dragoste eterna, neatinsa de timp? Oare chiar nu suntem in stare sa gasim in cealalta parte ceea ce cautam cu disperare in viata: un rost, o liniste, o impacare? Dar aceasta delimitare de timp, nu presupune oare trecerea in eternitate, adica chiar abolirea timpului? Iar toate acestea, nu le gasim in Moarte?
Va trebui odata sa invatam sa ne desprindem de toate lucrurile trecatoare din aceasta lume ca sa putem sa lasam in spate fara pareri de rau insasi viata noastra cand vom ajunge la capatul Timpului. Murind, nu vom pierde decat o parte nesemnificativa din viata noastra, acea parte pamanteana si, oricum sortita pieirii de la bun inceput. Va trebui sa acceptam odata moartea noastra inainte de a fi prea tarziu.
Lasitatea, egoismul, ipocrizia si ignoranta umana l-au facut pe om sa constientizeze natura sa trecatoare doar in fata unui necaz sau unei boli. Doar atunci omul isi doreste sa ajunga la capatul vietii pentru a fi scutit de trairea mai multor dureri...din lasitate. Acestia ar trebui lasati sa traiasca vesnic, mutilati de durere si insemanti cu ranile timpului, pentru a se purifica prin suferinta si abia apoi, sa poata intra in Moarte, fiind rasplatiti astfel.
Am fost intrebata dupa ce am scris "Moarte, Timp, Cuvinte" daca nu simt in mine oboseala dupa intalnirile cu starea mortii. Nu, nu simt aceasta oboseala deloc. Nu o sa pot sa explic niciodata cu adevarat sentimentul pe care mi-l da moartea. Gandindu-ma la moarte traiesc o senzatie de libertate, de plutire si detasare de lume. In urma cu cativa ani imi doream sa ma transform in vant sau sa ma pierd in ceata ca sa nu mai fiu fortata sa traiesc toate mizeriile vietii. Mai mult, era din nou in ce traiam aceeasi senzatie de libertate, putere si nesfarsire, iar toate acestea le mai gasesc inca in vant. Cu trecerea timpului am identificat aceasta libertate si/sau infinitate cu moartea. In unele nopti cand ma rugam ca Dumnezeu sa ma lase sa mor, ma simteam de parca nu aveam limite, iar lacrimile imi ardeau piele si stiam ca Dumnezeu e aproape si uneori Il simteam chiar in mine. Moartea nu ma poate face sa simt oboseala, iar daca vreodata o sa simt cea mai mica senzatie de extenuare voi stii atunci ca mi-am pierdut credinta si ca totul din mine si din jurul meu a decazut si atunci, pentru prima data poate, Moartea ma va speria.
(16-17 iulie 1999)
Dualism
Cateodata simt ca mintea mea are o viata proprie, o viata separata de a mea, lasandu-ma pe mine fara ganduri, privind neputincioasa la imaginile faurite de mintea mea. Eu nu mai pot sa gandesc, sa visez sau sa-mi imaginez nimic, de cand mintea mea s-a hotarat sa traiasca independent de mine. Cu toate astea, nu mai pot desprinde de ea si ce e mai rau e ca traiesc in continuare gandurile ei, tresar la atingerile ce ea si le imagineaza si asta ma face sa-mi pierd usor propria viata.
Ma simt de parca sunt sclavul propriei mele minti, obiectul ei de studiu. Cu fiecare pagina de carte, mintea mea isi transpune in mine ceea ce ea nu poate sa intrupeze, facand din mine un cameleon uman, un personaj al unui roman imaginar, si ca orice personaj, eu sunt inteleasa de fiecare in alt mod.
In fiecare zi incerc sa ma impun mintii mele, sa o domin, dar pana acum incercarile mele n-au fost decat clipe de dezamagire. Ma taraste pe drumuri pe care nu le visam si intalnesc oameni in drumul meu pe care nu credeam sa-i intalnesc vreodata. Iar cand mintea mea iubeste (ceea ce, din fericire pentru mine, se intampla atat de rar) trec prin lacrimi si suferintele ei fara sa ma pot impotrivi, si in acele clipe inima mea incepe sa iubeasca chipul dorit de mintea mea, iar trupul meu devine terenul de lupta. Totul se termina tragic pentru mine: prinsa intre sentimentele inimii mele si dorintele nebune ale mintii mele, eu nu mai fac fata.
In timp am observat insa ca si mintea mea are slabiciunile ei. Cateodata cred ca, fara sa realizeze, isi cauta adapost in mine, asa ca la inceput. Atunci e momentul cand cad in genunchi, implorand o clipa de nemiscare in care sa pot sa o golesc de toate experientele ei de cand traieste departe de mine. Am inceput sa-mi croiesc propria viata, o viata fara de minte, o viata ce, paradoxal, mai pastreaza inca sclipiri ale mintii mele. Si asa am inceput sa avem vieti separate si nu ma pot abtine sa nu ma intreb cine din noi o sa innebuneasca prima, eu sau mintea mea? Imi dau seama ca totusi nu pot trai fara mintea mea si vreau sa cred ca nici ea nu poate exista fara mine. Simt si vad de la o vreme, cum ea a inceput sa ma domine, prinzandu-ma in temelia ei vesnica, eu devenind una cu mintea.
Niciodata n-am stiut exact ce este mintea unui om, asa ca m-am unitat in DEX sa vad, definitia mintii. Pe scurt, mintea este facultatea de a gandi, de a judeca, de a intelege sau judecata sanatoasa, mod corect de a rationa, intelepciune, chibzuinta.
Daca asta este definita acceptata a mintii, atunci ceea ce eu numeam mintea mea, nu este nici pe departe ce pare la prima vedere. Cu ce am trait eu toti acesti ani si nu mi-am dat seama?
Narcisism
...Imi doresc sa pot vorbi cu cineva de ceea ce simt. N-am exagerat cu nimic. Dovada imi este acest jurnal despre care nimeni nu are harbar. Mai mult, nimeni nu stie despre ce anume vorbesc eu aici aproape in fiecare zi de la o vreme. Ei ma vad altfel, asa cum pot eu sa ma arat acum. De aceea am nevoie sa scriu. Pentru ca vreau ca lumea sa ma cunoasca asa cum sunt, vreau sa-mi stie emotiile, sentimentele, suferintele prin care am trecut, omenii pe care i-am iubit, care mi-au fost indiferenti...iar astea o sa le afle abia dupa ce o sa mor. Vreau sa las ceva in urma mea ca sa pot sa fiu cunoscuta, nu neuitata. Lumea uita foarte repede indiferent de situatia in care se afla. Vreau sa ma cunoasca familia mea asa cum am fost in timpul vietii. Nu vreau sa nu mai uite, ci vreau doar sa ma descopere asa cum am fost pentru Dumnezeu si pentru el. Cei care mi-au citit pana acum poeziile, in afara de el bine-nteles, nu reprezinta nimic. Pe ei nu-i folosesc decat pentru satisfacerea mea de acum. Ei nu stiu ce am simtit atunci cand le-am scris, ei nu stiu ce vreau si ce nu pot sa am. Vreau sa ma cunoasca intr-adevar aceia care sunt in jurul meu in fiecare zi si care totusi, desi ei sustin contrariul, nu stiu nimic despre mine. Vreau ca familia mea sa stie ca plang de fiecare data cand scriu in acest caiet, ca plang chiar acum. Vreau sa stie ca ma ascund de ei mereu pentru ca nu stiu ce explicatii sa le dau ca sa nu ma considere nebuna, pentru ca...eu nu sunt ca ei. Vreau sa stie cum in toamna lui '96 m-am aruncat impotriva lui Dumnezeu, cum L-am acuzat de inselatorie, spunandu-I ca mi-am pierdut credinta pentru totdeauna. Vreau sa stie cum dupa cateva zile I-am cazut in genunchi cerandu-I iertare ca de atunci sa-L iubesc din ce in ce mai mult. Ei nu cunosc toate aceste adevaruri si nici eu nu pot sa le vorbesc despre tot ce am trait si ce traiesc in interiorul meu acum. Nu stiu de ce nu pot sa-mi deschid sufletul in fata oamenilor. Sunt atatea lucruri pe care ei trebuie sa le afle...dar dupa moartea mea.
Si iata cum gasesc in mine insamni niste motive ca sa pot avea puterea de a scrie in continuare.
DOAMNE!
Cat imi place nebunia pe care o simt in creier cand scriu!
Lacrimile fierbinti si sarate le iubesc pe fata mea cand mi-o usuca.
Iubesc invalmaseala ce o am in minte cand nici eu nu mai inteleg ce vreau.
Imi place cand parca uit sa conturez literele pe hartie
Pentru ca nu mai stiu pe care din ele s-o astern prima.
Imi place cand ma asculta Dumnezeu noaptea in timp ce ma rog.
Ma imbata de placere secretele care le port cu mine in fiecare zi
Si ce parca ma innebunesc din ce in ce mai repede.
Imi iubesc nebunia si minciuna pe care mi-a afisez pe fata fara rusine.
Misterele in care ma invelesc fata de familie si prietenii mei
Imi tin de cald atunci cand ma simt pierduta si singura.
Ma iubesc atunci cand nu pot sa-mi potolesc lacrimile
Si cand nu mai pot vedea din cauza lor.
Imi place sa vad cerneala intinsa pe cola de hartie din cauza lacrimilor mele,
Sau fila incretita dupa ce valurile plansului meu s-au retras.
Imi place sa ma stiu nestiuta si ascunsa,
Mai iubesc atunci cand ma simt ca il iubesc
Si cand el imi intoarce dragostea.
Ma iubesca atunci cand pot fi altfel decat cei multi,
Cand pot scapa de jugul timpului si de frica mortii.
Iubesc usurarea din inima dupa ce ma golesc si de ultima suferinta.
Ma iubesc pentru ca sunt iubita de Dumnezeu si de el.
Ma iubesc si e de ajuns sa stiu ca pot muri linistita si iubita.
(7 decembrie 1999)
Monologul unei pietre filosofice
Incerc sa inteleg evolutia umana printr-un singur cuvant: credinta, si sa vad omul trecand prin toate etapele sale din dragoste pentru El, cel care ne-a daruit libertatea propriei noastre plasmuiri, pentru ca astfel, omul sa se poata forma pe sine asa cum doreste, asa cum crede de cuvinta. Poate ca asa se explica de ce exista in ziua de azi doua "specii" de oameni, denumiti in termeni simpli, buni si rai. Poate ca viata ar fi fost mai simpla daca ar fi existat un curs predestinat in desfasurarea evenimentelor. Astfel, oamenii s-ar fi impacat cu situatia si poate ca nenorocirile si pacatele ar fi disparut, existand doar ceva mecanic, ceva ce nu as putea sa numesc viata. Toti am fi fost niste papusi in mana Lui, manevrate doar pentru a-L sluji, toti fiind fara pata si fara inteligenta in acelasi timp.
Dar daca ceva s-ar fi strecurat in planul Lui si sufletul oamenilor ar fi fost cuprins de o umbra de egoism? Ce s-ar fi intamplat atunci? Simplu: ne-am fi transformat in animale ce slujeau doar trupurilor lor. Dar in asemenea situatie, Dumnezeu, despre care se spune ca intruchipeaza bunatatea, dreptatea, dragostea si frumusetea, nu ar mai fi fost perfect, nu ar mai fi fost deasupra noastra, ci ar fi devenit o parte fizica din noi, un om simplu, un batran morocanos, egoist si dictator.
Si poate ca, pentru o asa "viata" nu ar mai fi avut rost sa-ti biciu trupul si sufletul, oricum chinuite. Chiar daca Dumnezeu ar fi fost acel batran morocanos, ar trebui totusi sa-I multumim pentru bunatatea surorii Lui, Moarte sau Alinarea, cum imi place sa-I spun, pentru ca Moartea nu e altceva decat sfarsitul durerii, capatul lumii fizice, intrarea in campul ideal.
Si pentru acest dar, Creatorului nostru trebuie sa-I multumim, sa-I multumim ca exista Moartea si ca ne-a inzestrat cu un alt lucru nepretuit: inteligenta, pentru ca numai prin ea ne putem deosebi de animale, pentru ca suntem singurii, noi Oamenii, care suntem constienti de maretia mortii si aceasta poate ca e partea cea mai importanta din viata unui adevarat om.
Sa recunosti Moartea ca pe ceva indispensabil vietii, si tot ce faci in timpul vietii tale sa fie pentru perioada de dupa Moarte, aceasta e cerinta cea mai greu de respectat in lumea noastra. Moartea si Viata: cele doua sfere ale Universului, cele doua profiluri ale Creatorului, doua drepturi nedespartite pentru om. Moartea si Viata: creatiile lui Dumnezeu pentru om, doua comori nedescoperite daca nu ar fi fost Dumnezeu.
Daca Dumnezeu nu ar fi existat, sau noi oamenii nu am fi existat, sau, poate, ca am fi devenit proprii nostrii dumnezei, proprii idoli. Voi considera a doua posibilitate pentru ca altfel nu as fi putu sa scriu aceste ganduri: astfel, oamenii ar fi fost esenta vietii, ar fi fost radacina, tulpina, ramurile, frunzele si florile vietii. Dar, atunci, un om devenit dumnezeu, cum nu s-ar fi sinucis in numele libertatii si nemuriri pe care orice zeu ar trebui sa le impuna?
Chiar daca m-as fi sinucis in numele celor doua idealuri, ar fi fost imposibil sa mor, fizic si spiritual. Pentru ca, devenind propriul meu plasmuitor, nu m-as fi lasat sa mor, deoarece in acest caz, Moartea nu ar mai fi insemnat Alinarea, ci Nimicul, golul imens al disperarii, si astfel m-as fi inviat si as fi devenit nemuritor. Poate ca acest gen de nemurire ar insemna pentru unii cel mai de seama lucru ce se intalneste intr-o viata de om, dar eu zic ca Nemurirea in timpul vietii nu e decat retrairea durerii si continuarea plictiselii. Sa fi nemuritor in timpul vietii ar insemna atata acumulare de durere de-a lungul anilor, incat satul de viata, ti-ai distruge Dumnezeul, adica pe tine insuti si nu-ti vei mai gasi odihna si alinarea decat atunci cand vei strivi toti acesti idoli falsi, toti acesti Oameni Dumnezei.
Doar atunci vei stii ca ai gasit, in sfarsit, singura clipa ce merita traita, sfarsitul vietii amagitoare.
(31 Ianuarie 1997)
Moarte, Timp, Cuvinte
Moarte, Timp, Cuvinte - iata trei cuvinte atat de simplu de inteles la primul gand, si totusi, eu voi ramane doar cu obsesia lor fara sa le inteleg cu adevarat niciodata. Sunt trei cuvinte ce, in cazul meu, nu pot exista separat. Fiecare din ele isi gaseste rostul si intelesul secret in celalalt, neputand fi explicate independent.
Ce exista in mine acum care ma face sa le simt in fiecare gand al meu, nu stiu, cum nu poate stie nimeni altcineva decat El. Libertatea ce am gasit-o prin cuvinte scrise m-a inaltat si mi-a scos la iveala o putere interna de care nu eram constienta.
Scriind, Timpul meu isi pierde caracterul profan, devenind etern si perceptibil doar prin urmele lasate in gandul meu si prin cuvintele asternute pe hartie. Ma proiectez, iesind din Timp, intr-un spatiu cunoscut si inteles doar de mine, unde Timpul este firav, din ce in ce mai slab, pana piere. Prin cuvinte, Timpul devine o Natura Filozofica si e numai a mea. Ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea puterea sa scriu necontenit ca sa pot tine Timpul pe loc pentru totdeauna. Poezia, scrierile mele in general, reprezinta un mod de manifestare publica a mintii mele. Cu mintea sunt ceea ce n-as putea fi niciodata cu adevarat si toate personajele in care m-am intrupat le redau viata in Cuvinte, ca sa pot sa fac, fara sa exagerez, o Istorie a gandirii mele. Este o istorie condensata, iesita din Timp, o istorie ce nu mai ma inrobeste. Prin Timpul etern si inert ce-l simt in mine, eu traiesc clipa pe care o doresc ce ma ajuta sa ma distantez de toate lucrurile ce ne trag in jos pe fiecare dintre noi fara sa stim.
Aceasta libertate fara de timp ce mi-a dat-o scrisul se va continua intr-un mod ideal si etern prin Moarte, iar aceasta continuare prin trecerea in nesfarsire este necesara si suficienta pentru a ma putea maturiza in scris si gandire. Prin iesirea din Timp ce o creez in mine cu fiecare cuvant, eu intru in Moarte. Infinitul pe care-l simt in mine atunci cand Timpul dispare este Infinitul pe care mi-l imaginez ca-l ofera Moartea.
O a doua existenta a mea in alta lume de o intindere nesfarsita este posibila pentru mine. In aceasta existenta ideala voi fi Eu ca entitate pura, ca o parte dintr-o inteligenta suprema ce m-a nascut odata. Prin Moarte, voi reveni la starea atemporara pe care am cunoscut-o in viata prin scris. Barierele ce viata le impune unui spirit in trup vor cadea, dezvelind o existenta eterna si dumnezeiasca. Prin Moarte, omul nu numai ca poate controla Timpul, dar poate sa se transpuna inaintea nasterii Timpului pentru ca Moartea este cea mai pura si inocenta traire a omenirii, singura ce nu este controlata de Timp. De cand lumea a decazut, Timpul s-a facut cunoscut si Moartea a capat alt inteles decat cel initial.
O intoarcere la prima natura a umanitatii poate oferii cuiva o intoarcere la ideal, o identificare cu cosmosul, cu universul. Daca omul va putea percepe Moartea ca pe conditia necesara supravieturii, va putea cunoaste fericirea, adevarata fericire ce nu se poate atinge intr-o stare profana.
De aceea, iesirea din Timp este echivalenta cu Moartea, si in acelasi timp, Moartea este echivalenta cu iesirea din Timp. Aceasta stare eu am putut-o atinge scriind. Ce imi ofera mie acum viata este doar constientizarea Mortii prin trairea ei.
Tot ce am scris mai sus nu reprezinta nici un sfert din tot ce traiesc scriind, murind, iesind din timp, ci este doar o incercare de a-mi pune in ordine gandurile. Nu cer nimanui sa inteleaga ceea ce am scris aici si nici sa-mi dea dreptate sau nu, pentru ca intelegerea unei anumite idei presupune de la inceput existenta unui sambure de adevar, iar, adevarul (daca exista in ceea ce am scris un adevara cu intelesul lui de azi) nu va putea fi descoperit poate niciodata in aceasta lume.
(10 iulie 1999)
Devenind crestin
Ce inseamna sa fi crestin? Ce poate presupune aceasta responsabilitate? Sa te inchini prosteste in fata oricarei cruci, a oricarei biserici, sa urmezi orbeste toate restrictiile impuse si in timp modificate de niste asa-zisi preoti, mistici sau filozofi, sa te asezi in fata icoanei doar pentru a cere? Iar toate acestea in timp ce inima e pustiita de prea multa murdarie. Nu stiu ce inseamna sa fi crestin. Cred ca cei mai multi dintre noi considera ca s-au nascut crestini intr-o lume la randul ei crestina, si ca nasterea lor a devenit o parte vie a acestei lumi. Cred ca ar putea suna ca o repetitie si contradictie daca as spune ca un crestin poate sa devina cu adevarat crestin in cursul vietii. Trecerea spre credinta se poate realiza dupa ani de cautari de sine, chiar daca esti considerat crestin de tine si de altii. Sunt aproape trei ani de cand in mine a avut loc o schimbare completa care mi-a afectat relatiile cu familia, prieteni, mi-a schimbat aproape toata viata. Din acest punct de vedere pot sa spun ca m-am nascut crestina abia acum trei ani, dar oricat as incerca sa uit trecutul, nu pot sa nu recunosc ca sunt anumite intamplari care as vrea sa le retraiesc.
Schimbarea pe care am pomenit-o mai sus s-a intamplat dupa o schimbare de traire a credintei. Inainte de asta, credeam prea mult ca puteam sa am totul doar cerand in fata unei icoane si ceream fara sa ofer nimic pentru ca in felul meu facusem pariul lui Pascal stiind ca nu am ce sa pierd. Totusi "va spun ca orice lucru veti cere, cand va rugati, sa credeti ca l-ati si primit, si-l veti avea" (Marcu 11:24). Este o parte din puterea credintei pe care fiecare o intelege si o aplica in moduri diferite. Cat am putut sa cred in asta! Credeam ca am gasit o rezolvare a vietii, ca pot avea tot ce mi-am dorit. Primul esec a fost mai mult decat graitor. M-am simtit tradata si m-am intors cu spatele la El, credeam ca pentru totdeauna, si metaforic vorbind, da, L-am scuipat. Atunci a avut loc intrarea mea in viata, un pas facut fortat, pentru ca atunci mi-am dat seama ca realitatea era alta decat o credeam eu. Acest esec a dus la multe sacrificii si totusi nu regret ce s-a intamplat. N-am stiut sa ofer de la bun inceput, L-am indepartat de mine chiar, dar ce am primit in acea zi nu se compara cu nimic altceva. Stiu ca nu voi fi iertata pentru acea zi si nici nu I-am cerut pana acum sa ma ierte. Clipa cand am cazut in genunchi cerand iertare pentru slabiciunea mea a fost hotaratoare, fiind ca un fel de initiere. De atunci mi-am creat o relatie proprie cu Dumnezeu si cu Fiul, care nu corespunde pe de-a intregul cu ideile ortodoxe pe care religia mea le impune. Prin Fiu imi creez in timpul vietii o punte care sa ma duca la Tatal dupa ce voi inceta sa respir, este un drum din care nu ma mai pot intoarce odata ce pasul a fost facut. Credinta in Dumnezeu si in Isus, atribuindu-le fiecaruia rolul lor pe pamant si in cer in acelasi timp, contureaza un politeism personal. Si totusi, in rugaciunile mele ma rog unei singure entitati supreme, care e deasupra tuturor, de neinteles, fiind Dumnezeu si Isus laolalta, existenta suprema ce o simt in tot ce ma inconjoara, in copaci, pasari, in vant.
Intr-adevar, aceasta relatie pe care am dezvoltat-o in mine cu Dumnezeu, pe de-o parte, si cu Isus, pe de-alta parte, este botezul, deci crestinarea mea. Impactul ce l-a avut asupra mea acea schimbare s-a manifestat in diferite planuri (social, spiritual si sentimental) ce se completeaza unul pe celalalt. Acestea se fac simtite numai in ceea ce am asternut pe hartie de-a lungul acestor ani, spiritualul si sentimentalul dominand toate scrierile mele prin imbinarea lor perfecta. Nu pot sa nu ma refer la tot ceea ce am scris pana acum pentru ca acestea reprezinta consecinta principala a "transformarii" mele si le traiesc intr-un univers propriu si inchis, in urma unei "stari secunde". Nu am talentul necesar sa pot explica clar legatura dintre inceputul unei credinte si niste cuvinte, pentru unii scrise fara nici un rost, dar incerc sa o fac printr-un citat, dupa care voi pune punct aceastei scurte descrieri a "experientei" mele pentru ca altfel ar trebui sa patrund in alte sfere ale trairilor mele ce nu isi au locul in aceste pagini.
"Euforia preextatica a reprezentat, probabil, unul din izvoarele lirismului universal. Cand isi pregateste transa, samanul bate toba, cheama spiritele inconjuratoare, vorbeste un limbaj secret sau limba animalelor, imita glasul animalelor si mai ales cantecul pasarilor si ajunge in cele din urma la o stare secunda, care declanseaza mecanismul creatiei lingvistice si ritmurile poeziei lirice. Si astazi, creatia poetica este un act de libertate spirituala desavarsita. Poezia reface si prelungeste limbajul; orice limbaj poetic este la inceput un limbaj secret, creatia unui univers personal, a unei lumi perfect inchise. Actual poetic incearca sa re-creeze limbajul, pornind de la experienta interioara care, asemanandu-se in aceasta privinta cu experienta sau cu inspiratia religioasa a primitivilor, dezvaluie insasi esenta lucrurilor". (Mircea Eliade, Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului)
(1-2 august 1999)
(Eseu spre a nu uita)
Cum mai pot gandi la moarte fara teama, cu dorinta chiar, dupa ce am vazut-o cu alt chip nu demult? Cu mai pot s-o chem si sa continui s-o astept cu calm, poate chiar cu nerabdare uneori, ca pe o veste buna? Cum pot sa fiu orbita de ea incat sa nu mai vad lacrimile ce le voi lasa in urma? Cum de nu resping necunoscutul despre care nu voi putea vorbi niciodata din experinta? Necunoscutul de acolo de ce nu ma sperie la fel de mult cum ma sperie acum ideea singuratatii? De ce ma gandesc la moarte si la fericirea mea in acelasi timp? Mi-o doresc asa cum imi doresc si fericirea.
... si cate cuvinte sunt atatea intrebari am si eu. In dupa-amiaza calda de august, vie si galagioasa, calmul meu nu-si gaseste rostul, cum nu-si gasesc rostul nici intrebarile mele, nici gandurile mele pe care doar pot sa le scriu fara sa pot vorbi despre ele. Nu m-as mai opri din scris numai sa nu mai vad acei ochi inlacrimati la vederea mea si a mortii. Sa-mi astup urechile sa nu mai aud horcaitul dinaintea mortii ... e prea tarziu acum. Credeam ca rugamintile mele din noaptea aceea vor fi ascultate, iar calmul din mine, in ciuda lacrimilor mele, ma incredinta ca nu-i decat ceva trecator, o spaima doar si atat. A fost ceva trecator, intra-adevar, ceva ce nu se va repeta de acum niciodata in acelasi fel. Am atins cu spaima mana calda, linistita si nemiscata, iar acum imi aduc aminte ca tot cu teama am si sarutat-o a doua zi, de data asta simtind raceala ... si am trecut mai departe, facand loc celor care vroiau si ei sa sarute sau doar sa atinga acele maini incrucisate.
Pe de alta parte, imi e frica sa uit aceste imagini si senzatii. Doar candela ce e aprinsa si acum in casa, mirosul de ars si de ceara ce s-a imprastiat in toate camerele, mi le mai pastreaza totusi vii in minte. Numai in camera mea n-a patruns izul mortii. E acelasi miros ca in noaptea aceea: de parfum si seara incinsa de vara, in timp ce in restul camerelor mirosea a trup rece si, mai tarziu, a imbalsamare. La mine nu o sa patrunda mirosul fricii de moarte.
Simt brusca disparitie de acum douasprezece zile, dar nu invinovatesc pe nimeni si nici nu-I reprosez lui Dumnezeu nimic, cu toate ca in acea noapte mi-a fost teama ca imi voi pierde credinta pentru a doua oara. Simt ca in viata mea a ramas un gol, ca o parte din mine, de care nu eram constienta, a pierit atunci; dar poate astea sunt cuvinte pe care multi nu le vor crede, pentru ca nu ar fi prima oara cand neputinta mea de a ma arata ca om ce plange si vorbeste sincer in fata altora ma acuza. Timpul se va scurge la fel, si pe nesimtite va veni ziua cand voi merge la cimitir sa vad acel mormant cu o cruce simpla de lemn. Nu stiu cum va fi, ce voi simti. Poate ca nu voi putea plange. Poate ca gandurile imi vor zbura aiurea incercand sa trezesc in mine un sentiment ce ma va ajuta sa incep o alta poezie. M-am jucat cu moartea in cuvinte, iar ea s-a jucat cu mine in fapte. Dar ma voi juca in continuare cu ea, nu cu durere, ci poate cu o dulce nostalgie, nu cu frica si dezgust, ci cu liniste si rabdare, si poate, daca nu e un cuvant prea mare, chiar cu dragoste.
Aud strigate jos in strada, strigate ce nu tin cont de mine si de gandurile mele. Si aceste strigate ma trezesc usor din starea calma a gandului la moarte si astfel ma apropii de sfarsit; nu de sfarsitul meu, ci doar de-al acestei zile din interiorul jurnalului meu. Iar maine voi trai din nou acea noapte, pentru ca un timp fiecare duminica va fi acea duminica a strigatelor. Cate duminici vor trece astfel? De cate ori voi mai simti acea moarte ce contrasteaza atat de puternic si de neinteles cu moartea mea? Nu stiu. Intr-o zi, cand se va stinge candela si nimeni nu va mai aprinde alta, voi uita de toate, iar in alta zi poate ca imi voi aminti din nou acea noapte privindu-mi propria lumanare de la cap si ascultandu-ma spunand pentru prima oara spovedania.
(19 august 2000)
Inapoi la Moarte
Viata unui om nu este altceva decat Timpul, cele doua notiuni putand fi confundate usor. Problema timpului atat de discuta de filozofi este de fapt incecarea de a intelege rostul vietii. Nu este de mirare ca si acum Timpul mai obsedeaza inca pe cei mai multi dintre noi. Tot ce presupune timp in lumea noastra inseamna viata, iar viata la randul ei cere timp pentru a se dezvolta. Viata umana inconjoara scheletul Timpului, cu trecutul, prezentul si viitorul lui, pentru a-l face cunoscut simtit. Intr-un fel, aceasta constientizare a timpului este un blestem pe care viata il arunca asupra noastra. Mai mult, prin identificarea vietii cu timpul, aceasta, viata noastra, devine un blestem. Si totusi, noi vieti apar, ignorand parca blestemul, luand totul de la capt. iarasi si iarasi mereu, unii pentru totdeauna. Este de neinteles!
Tot ce traim de-a lungul atator ani se masoara in timp, exista in timp ca apoi sa piara tot in timp. Pana si iubirea care, macar teoretic, ar trebui sa fie mai presus decat un simplu sentiment dominat de timp, pana si ea dureaza cativa ani, intrerupta fiind apoi de plictiseala, sau, in cel mai fericit caz, de moarte. Oare chiar nu exista o dragoste eterna, neatinsa de timp? Oare chiar nu suntem in stare sa gasim in cealalta parte ceea ce cautam cu disperare in viata: un rost, o liniste, o impacare? Dar aceasta delimitare de timp, nu presupune oare trecerea in eternitate, adica chiar abolirea timpului? Iar toate acestea, nu le gasim in Moarte?
Va trebui odata sa invatam sa ne desprindem de toate lucrurile trecatoare din aceasta lume ca sa putem sa lasam in spate fara pareri de rau insasi viata noastra cand vom ajunge la capatul Timpului. Murind, nu vom pierde decat o parte nesemnificativa din viata noastra, acea parte pamanteana si, oricum sortita pieirii de la bun inceput. Va trebui sa acceptam odata moartea noastra inainte de a fi prea tarziu.
Lasitatea, egoismul, ipocrizia si ignoranta umana l-au facut pe om sa constientizeze natura sa trecatoare doar in fata unui necaz sau unei boli. Doar atunci omul isi doreste sa ajunga la capatul vietii pentru a fi scutit de trairea mai multor dureri...din lasitate. Acestia ar trebui lasati sa traiasca vesnic, mutilati de durere si insemanti cu ranile timpului, pentru a se purifica prin suferinta si abia apoi, sa poata intra in Moarte, fiind rasplatiti astfel.
Am fost intrebata dupa ce am scris "Moarte, Timp, Cuvinte" daca nu simt in mine oboseala dupa intalnirile cu starea mortii. Nu, nu simt aceasta oboseala deloc. Nu o sa pot sa explic niciodata cu adevarat sentimentul pe care mi-l da moartea. Gandindu-ma la moarte traiesc o senzatie de libertate, de plutire si detasare de lume. In urma cu cativa ani imi doream sa ma transform in vant sau sa ma pierd in ceata ca sa nu mai fiu fortata sa traiesc toate mizeriile vietii. Mai mult, era din nou in ce traiam aceeasi senzatie de libertate, putere si nesfarsire, iar toate acestea le mai gasesc inca in vant. Cu trecerea timpului am identificat aceasta libertate si/sau infinitate cu moartea. In unele nopti cand ma rugam ca Dumnezeu sa ma lase sa mor, ma simteam de parca nu aveam limite, iar lacrimile imi ardeau piele si stiam ca Dumnezeu e aproape si uneori Il simteam chiar in mine. Moartea nu ma poate face sa simt oboseala, iar daca vreodata o sa simt cea mai mica senzatie de extenuare voi stii atunci ca mi-am pierdut credinta si ca totul din mine si din jurul meu a decazut si atunci, pentru prima data poate, Moartea ma va speria.
(16-17 iulie 1999)
Dualism
Cateodata simt ca mintea mea are o viata proprie, o viata separata de a mea, lasandu-ma pe mine fara ganduri, privind neputincioasa la imaginile faurite de mintea mea. Eu nu mai pot sa gandesc, sa visez sau sa-mi imaginez nimic, de cand mintea mea s-a hotarat sa traiasca independent de mine. Cu toate astea, nu mai pot desprinde de ea si ce e mai rau e ca traiesc in continuare gandurile ei, tresar la atingerile ce ea si le imagineaza si asta ma face sa-mi pierd usor propria viata.
Ma simt de parca sunt sclavul propriei mele minti, obiectul ei de studiu. Cu fiecare pagina de carte, mintea mea isi transpune in mine ceea ce ea nu poate sa intrupeze, facand din mine un cameleon uman, un personaj al unui roman imaginar, si ca orice personaj, eu sunt inteleasa de fiecare in alt mod.
In fiecare zi incerc sa ma impun mintii mele, sa o domin, dar pana acum incercarile mele n-au fost decat clipe de dezamagire. Ma taraste pe drumuri pe care nu le visam si intalnesc oameni in drumul meu pe care nu credeam sa-i intalnesc vreodata. Iar cand mintea mea iubeste (ceea ce, din fericire pentru mine, se intampla atat de rar) trec prin lacrimi si suferintele ei fara sa ma pot impotrivi, si in acele clipe inima mea incepe sa iubeasca chipul dorit de mintea mea, iar trupul meu devine terenul de lupta. Totul se termina tragic pentru mine: prinsa intre sentimentele inimii mele si dorintele nebune ale mintii mele, eu nu mai fac fata.
In timp am observat insa ca si mintea mea are slabiciunile ei. Cateodata cred ca, fara sa realizeze, isi cauta adapost in mine, asa ca la inceput. Atunci e momentul cand cad in genunchi, implorand o clipa de nemiscare in care sa pot sa o golesc de toate experientele ei de cand traieste departe de mine. Am inceput sa-mi croiesc propria viata, o viata fara de minte, o viata ce, paradoxal, mai pastreaza inca sclipiri ale mintii mele. Si asa am inceput sa avem vieti separate si nu ma pot abtine sa nu ma intreb cine din noi o sa innebuneasca prima, eu sau mintea mea? Imi dau seama ca totusi nu pot trai fara mintea mea si vreau sa cred ca nici ea nu poate exista fara mine. Simt si vad de la o vreme, cum ea a inceput sa ma domine, prinzandu-ma in temelia ei vesnica, eu devenind una cu mintea.
Niciodata n-am stiut exact ce este mintea unui om, asa ca m-am unitat in DEX sa vad, definitia mintii. Pe scurt, mintea este facultatea de a gandi, de a judeca, de a intelege sau judecata sanatoasa, mod corect de a rationa, intelepciune, chibzuinta.
Daca asta este definita acceptata a mintii, atunci ceea ce eu numeam mintea mea, nu este nici pe departe ce pare la prima vedere. Cu ce am trait eu toti acesti ani si nu mi-am dat seama?
Narcisism
...Imi doresc sa pot vorbi cu cineva de ceea ce simt. N-am exagerat cu nimic. Dovada imi este acest jurnal despre care nimeni nu are harbar. Mai mult, nimeni nu stie despre ce anume vorbesc eu aici aproape in fiecare zi de la o vreme. Ei ma vad altfel, asa cum pot eu sa ma arat acum. De aceea am nevoie sa scriu. Pentru ca vreau ca lumea sa ma cunoasca asa cum sunt, vreau sa-mi stie emotiile, sentimentele, suferintele prin care am trecut, omenii pe care i-am iubit, care mi-au fost indiferenti...iar astea o sa le afle abia dupa ce o sa mor. Vreau sa las ceva in urma mea ca sa pot sa fiu cunoscuta, nu neuitata. Lumea uita foarte repede indiferent de situatia in care se afla. Vreau sa ma cunoasca familia mea asa cum am fost in timpul vietii. Nu vreau sa nu mai uite, ci vreau doar sa ma descopere asa cum am fost pentru Dumnezeu si pentru el. Cei care mi-au citit pana acum poeziile, in afara de el bine-nteles, nu reprezinta nimic. Pe ei nu-i folosesc decat pentru satisfacerea mea de acum. Ei nu stiu ce am simtit atunci cand le-am scris, ei nu stiu ce vreau si ce nu pot sa am. Vreau sa ma cunoasca intr-adevar aceia care sunt in jurul meu in fiecare zi si care totusi, desi ei sustin contrariul, nu stiu nimic despre mine. Vreau ca familia mea sa stie ca plang de fiecare data cand scriu in acest caiet, ca plang chiar acum. Vreau sa stie ca ma ascund de ei mereu pentru ca nu stiu ce explicatii sa le dau ca sa nu ma considere nebuna, pentru ca...eu nu sunt ca ei. Vreau sa stie cum in toamna lui '96 m-am aruncat impotriva lui Dumnezeu, cum L-am acuzat de inselatorie, spunandu-I ca mi-am pierdut credinta pentru totdeauna. Vreau sa stie cum dupa cateva zile I-am cazut in genunchi cerandu-I iertare ca de atunci sa-L iubesc din ce in ce mai mult. Ei nu cunosc toate aceste adevaruri si nici eu nu pot sa le vorbesc despre tot ce am trait si ce traiesc in interiorul meu acum. Nu stiu de ce nu pot sa-mi deschid sufletul in fata oamenilor. Sunt atatea lucruri pe care ei trebuie sa le afle...dar dupa moartea mea.
Si iata cum gasesc in mine insamni niste motive ca sa pot avea puterea de a scrie in continuare.
DOAMNE!
Cat imi place nebunia pe care o simt in creier cand scriu!
Lacrimile fierbinti si sarate le iubesc pe fata mea cand mi-o usuca.
Iubesc invalmaseala ce o am in minte cand nici eu nu mai inteleg ce vreau.
Imi place cand parca uit sa conturez literele pe hartie
Pentru ca nu mai stiu pe care din ele s-o astern prima.
Imi place cand ma asculta Dumnezeu noaptea in timp ce ma rog.
Ma imbata de placere secretele care le port cu mine in fiecare zi
Si ce parca ma innebunesc din ce in ce mai repede.
Imi iubesc nebunia si minciuna pe care mi-a afisez pe fata fara rusine.
Misterele in care ma invelesc fata de familie si prietenii mei
Imi tin de cald atunci cand ma simt pierduta si singura.
Ma iubesc atunci cand nu pot sa-mi potolesc lacrimile
Si cand nu mai pot vedea din cauza lor.
Imi place sa vad cerneala intinsa pe cola de hartie din cauza lacrimilor mele,
Sau fila incretita dupa ce valurile plansului meu s-au retras.
Imi place sa ma stiu nestiuta si ascunsa,
Mai iubesc atunci cand ma simt ca il iubesc
Si cand el imi intoarce dragostea.
Ma iubesca atunci cand pot fi altfel decat cei multi,
Cand pot scapa de jugul timpului si de frica mortii.
Iubesc usurarea din inima dupa ce ma golesc si de ultima suferinta.
Ma iubesc pentru ca sunt iubita de Dumnezeu si de el.
Ma iubesc si e de ajuns sa stiu ca pot muri linistita si iubita.
(7 decembrie 1999)
Monologul unei pietre filosofice
Incerc sa inteleg evolutia umana printr-un singur cuvant: credinta, si sa vad omul trecand prin toate etapele sale din dragoste pentru El, cel care ne-a daruit libertatea propriei noastre plasmuiri, pentru ca astfel, omul sa se poata forma pe sine asa cum doreste, asa cum crede de cuvinta. Poate ca asa se explica de ce exista in ziua de azi doua "specii" de oameni, denumiti in termeni simpli, buni si rai. Poate ca viata ar fi fost mai simpla daca ar fi existat un curs predestinat in desfasurarea evenimentelor. Astfel, oamenii s-ar fi impacat cu situatia si poate ca nenorocirile si pacatele ar fi disparut, existand doar ceva mecanic, ceva ce nu as putea sa numesc viata. Toti am fi fost niste papusi in mana Lui, manevrate doar pentru a-L sluji, toti fiind fara pata si fara inteligenta in acelasi timp.
Dar daca ceva s-ar fi strecurat in planul Lui si sufletul oamenilor ar fi fost cuprins de o umbra de egoism? Ce s-ar fi intamplat atunci? Simplu: ne-am fi transformat in animale ce slujeau doar trupurilor lor. Dar in asemenea situatie, Dumnezeu, despre care se spune ca intruchipeaza bunatatea, dreptatea, dragostea si frumusetea, nu ar mai fi fost perfect, nu ar mai fi fost deasupra noastra, ci ar fi devenit o parte fizica din noi, un om simplu, un batran morocanos, egoist si dictator.
Si poate ca, pentru o asa "viata" nu ar mai fi avut rost sa-ti biciu trupul si sufletul, oricum chinuite. Chiar daca Dumnezeu ar fi fost acel batran morocanos, ar trebui totusi sa-I multumim pentru bunatatea surorii Lui, Moarte sau Alinarea, cum imi place sa-I spun, pentru ca Moartea nu e altceva decat sfarsitul durerii, capatul lumii fizice, intrarea in campul ideal.
Si pentru acest dar, Creatorului nostru trebuie sa-I multumim, sa-I multumim ca exista Moartea si ca ne-a inzestrat cu un alt lucru nepretuit: inteligenta, pentru ca numai prin ea ne putem deosebi de animale, pentru ca suntem singurii, noi Oamenii, care suntem constienti de maretia mortii si aceasta poate ca e partea cea mai importanta din viata unui adevarat om.
Sa recunosti Moartea ca pe ceva indispensabil vietii, si tot ce faci in timpul vietii tale sa fie pentru perioada de dupa Moarte, aceasta e cerinta cea mai greu de respectat in lumea noastra. Moartea si Viata: cele doua sfere ale Universului, cele doua profiluri ale Creatorului, doua drepturi nedespartite pentru om. Moartea si Viata: creatiile lui Dumnezeu pentru om, doua comori nedescoperite daca nu ar fi fost Dumnezeu.
Daca Dumnezeu nu ar fi existat, sau noi oamenii nu am fi existat, sau, poate, ca am fi devenit proprii nostrii dumnezei, proprii idoli. Voi considera a doua posibilitate pentru ca altfel nu as fi putu sa scriu aceste ganduri: astfel, oamenii ar fi fost esenta vietii, ar fi fost radacina, tulpina, ramurile, frunzele si florile vietii. Dar, atunci, un om devenit dumnezeu, cum nu s-ar fi sinucis in numele libertatii si nemuriri pe care orice zeu ar trebui sa le impuna?
Chiar daca m-as fi sinucis in numele celor doua idealuri, ar fi fost imposibil sa mor, fizic si spiritual. Pentru ca, devenind propriul meu plasmuitor, nu m-as fi lasat sa mor, deoarece in acest caz, Moartea nu ar mai fi insemnat Alinarea, ci Nimicul, golul imens al disperarii, si astfel m-as fi inviat si as fi devenit nemuritor. Poate ca acest gen de nemurire ar insemna pentru unii cel mai de seama lucru ce se intalneste intr-o viata de om, dar eu zic ca Nemurirea in timpul vietii nu e decat retrairea durerii si continuarea plictiselii. Sa fi nemuritor in timpul vietii ar insemna atata acumulare de durere de-a lungul anilor, incat satul de viata, ti-ai distruge Dumnezeul, adica pe tine insuti si nu-ti vei mai gasi odihna si alinarea decat atunci cand vei strivi toti acesti idoli falsi, toti acesti Oameni Dumnezei.
Doar atunci vei stii ca ai gasit, in sfarsit, singura clipa ce merita traita, sfarsitul vietii amagitoare.
(31 Ianuarie 1997)
Moarte, Timp, Cuvinte
Moarte, Timp, Cuvinte - iata trei cuvinte atat de simplu de inteles la primul gand, si totusi, eu voi ramane doar cu obsesia lor fara sa le inteleg cu adevarat niciodata. Sunt trei cuvinte ce, in cazul meu, nu pot exista separat. Fiecare din ele isi gaseste rostul si intelesul secret in celalalt, neputand fi explicate independent.
Ce exista in mine acum care ma face sa le simt in fiecare gand al meu, nu stiu, cum nu poate stie nimeni altcineva decat El. Libertatea ce am gasit-o prin cuvinte scrise m-a inaltat si mi-a scos la iveala o putere interna de care nu eram constienta.
Scriind, Timpul meu isi pierde caracterul profan, devenind etern si perceptibil doar prin urmele lasate in gandul meu si prin cuvintele asternute pe hartie. Ma proiectez, iesind din Timp, intr-un spatiu cunoscut si inteles doar de mine, unde Timpul este firav, din ce in ce mai slab, pana piere. Prin cuvinte, Timpul devine o Natura Filozofica si e numai a mea. Ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea puterea sa scriu necontenit ca sa pot tine Timpul pe loc pentru totdeauna. Poezia, scrierile mele in general, reprezinta un mod de manifestare publica a mintii mele. Cu mintea sunt ceea ce n-as putea fi niciodata cu adevarat si toate personajele in care m-am intrupat le redau viata in Cuvinte, ca sa pot sa fac, fara sa exagerez, o Istorie a gandirii mele. Este o istorie condensata, iesita din Timp, o istorie ce nu mai ma inrobeste. Prin Timpul etern si inert ce-l simt in mine, eu traiesc clipa pe care o doresc ce ma ajuta sa ma distantez de toate lucrurile ce ne trag in jos pe fiecare dintre noi fara sa stim.
Aceasta libertate fara de timp ce mi-a dat-o scrisul se va continua intr-un mod ideal si etern prin Moarte, iar aceasta continuare prin trecerea in nesfarsire este necesara si suficienta pentru a ma putea maturiza in scris si gandire. Prin iesirea din Timp ce o creez in mine cu fiecare cuvant, eu intru in Moarte. Infinitul pe care-l simt in mine atunci cand Timpul dispare este Infinitul pe care mi-l imaginez ca-l ofera Moartea.
O a doua existenta a mea in alta lume de o intindere nesfarsita este posibila pentru mine. In aceasta existenta ideala voi fi Eu ca entitate pura, ca o parte dintr-o inteligenta suprema ce m-a nascut odata. Prin Moarte, voi reveni la starea atemporara pe care am cunoscut-o in viata prin scris. Barierele ce viata le impune unui spirit in trup vor cadea, dezvelind o existenta eterna si dumnezeiasca. Prin Moarte, omul nu numai ca poate controla Timpul, dar poate sa se transpuna inaintea nasterii Timpului pentru ca Moartea este cea mai pura si inocenta traire a omenirii, singura ce nu este controlata de Timp. De cand lumea a decazut, Timpul s-a facut cunoscut si Moartea a capat alt inteles decat cel initial.
O intoarcere la prima natura a umanitatii poate oferii cuiva o intoarcere la ideal, o identificare cu cosmosul, cu universul. Daca omul va putea percepe Moartea ca pe conditia necesara supravieturii, va putea cunoaste fericirea, adevarata fericire ce nu se poate atinge intr-o stare profana.
De aceea, iesirea din Timp este echivalenta cu Moartea, si in acelasi timp, Moartea este echivalenta cu iesirea din Timp. Aceasta stare eu am putut-o atinge scriind. Ce imi ofera mie acum viata este doar constientizarea Mortii prin trairea ei.
Tot ce am scris mai sus nu reprezinta nici un sfert din tot ce traiesc scriind, murind, iesind din timp, ci este doar o incercare de a-mi pune in ordine gandurile. Nu cer nimanui sa inteleaga ceea ce am scris aici si nici sa-mi dea dreptate sau nu, pentru ca intelegerea unei anumite idei presupune de la inceput existenta unui sambure de adevar, iar, adevarul (daca exista in ceea ce am scris un adevara cu intelesul lui de azi) nu va putea fi descoperit poate niciodata in aceasta lume.
(10 iulie 1999)
Devenind crestin
Ce inseamna sa fi crestin? Ce poate presupune aceasta responsabilitate? Sa te inchini prosteste in fata oricarei cruci, a oricarei biserici, sa urmezi orbeste toate restrictiile impuse si in timp modificate de niste asa-zisi preoti, mistici sau filozofi, sa te asezi in fata icoanei doar pentru a cere? Iar toate acestea in timp ce inima e pustiita de prea multa murdarie. Nu stiu ce inseamna sa fi crestin. Cred ca cei mai multi dintre noi considera ca s-au nascut crestini intr-o lume la randul ei crestina, si ca nasterea lor a devenit o parte vie a acestei lumi. Cred ca ar putea suna ca o repetitie si contradictie daca as spune ca un crestin poate sa devina cu adevarat crestin in cursul vietii. Trecerea spre credinta se poate realiza dupa ani de cautari de sine, chiar daca esti considerat crestin de tine si de altii. Sunt aproape trei ani de cand in mine a avut loc o schimbare completa care mi-a afectat relatiile cu familia, prieteni, mi-a schimbat aproape toata viata. Din acest punct de vedere pot sa spun ca m-am nascut crestina abia acum trei ani, dar oricat as incerca sa uit trecutul, nu pot sa nu recunosc ca sunt anumite intamplari care as vrea sa le retraiesc.
Schimbarea pe care am pomenit-o mai sus s-a intamplat dupa o schimbare de traire a credintei. Inainte de asta, credeam prea mult ca puteam sa am totul doar cerand in fata unei icoane si ceream fara sa ofer nimic pentru ca in felul meu facusem pariul lui Pascal stiind ca nu am ce sa pierd. Totusi "va spun ca orice lucru veti cere, cand va rugati, sa credeti ca l-ati si primit, si-l veti avea" (Marcu 11:24). Este o parte din puterea credintei pe care fiecare o intelege si o aplica in moduri diferite. Cat am putut sa cred in asta! Credeam ca am gasit o rezolvare a vietii, ca pot avea tot ce mi-am dorit. Primul esec a fost mai mult decat graitor. M-am simtit tradata si m-am intors cu spatele la El, credeam ca pentru totdeauna, si metaforic vorbind, da, L-am scuipat. Atunci a avut loc intrarea mea in viata, un pas facut fortat, pentru ca atunci mi-am dat seama ca realitatea era alta decat o credeam eu. Acest esec a dus la multe sacrificii si totusi nu regret ce s-a intamplat. N-am stiut sa ofer de la bun inceput, L-am indepartat de mine chiar, dar ce am primit in acea zi nu se compara cu nimic altceva. Stiu ca nu voi fi iertata pentru acea zi si nici nu I-am cerut pana acum sa ma ierte. Clipa cand am cazut in genunchi cerand iertare pentru slabiciunea mea a fost hotaratoare, fiind ca un fel de initiere. De atunci mi-am creat o relatie proprie cu Dumnezeu si cu Fiul, care nu corespunde pe de-a intregul cu ideile ortodoxe pe care religia mea le impune. Prin Fiu imi creez in timpul vietii o punte care sa ma duca la Tatal dupa ce voi inceta sa respir, este un drum din care nu ma mai pot intoarce odata ce pasul a fost facut. Credinta in Dumnezeu si in Isus, atribuindu-le fiecaruia rolul lor pe pamant si in cer in acelasi timp, contureaza un politeism personal. Si totusi, in rugaciunile mele ma rog unei singure entitati supreme, care e deasupra tuturor, de neinteles, fiind Dumnezeu si Isus laolalta, existenta suprema ce o simt in tot ce ma inconjoara, in copaci, pasari, in vant.
Intr-adevar, aceasta relatie pe care am dezvoltat-o in mine cu Dumnezeu, pe de-o parte, si cu Isus, pe de-alta parte, este botezul, deci crestinarea mea. Impactul ce l-a avut asupra mea acea schimbare s-a manifestat in diferite planuri (social, spiritual si sentimental) ce se completeaza unul pe celalalt. Acestea se fac simtite numai in ceea ce am asternut pe hartie de-a lungul acestor ani, spiritualul si sentimentalul dominand toate scrierile mele prin imbinarea lor perfecta. Nu pot sa nu ma refer la tot ceea ce am scris pana acum pentru ca acestea reprezinta consecinta principala a "transformarii" mele si le traiesc intr-un univers propriu si inchis, in urma unei "stari secunde". Nu am talentul necesar sa pot explica clar legatura dintre inceputul unei credinte si niste cuvinte, pentru unii scrise fara nici un rost, dar incerc sa o fac printr-un citat, dupa care voi pune punct aceastei scurte descrieri a "experientei" mele pentru ca altfel ar trebui sa patrund in alte sfere ale trairilor mele ce nu isi au locul in aceste pagini.
"Euforia preextatica a reprezentat, probabil, unul din izvoarele lirismului universal. Cand isi pregateste transa, samanul bate toba, cheama spiritele inconjuratoare, vorbeste un limbaj secret sau limba animalelor, imita glasul animalelor si mai ales cantecul pasarilor si ajunge in cele din urma la o stare secunda, care declanseaza mecanismul creatiei lingvistice si ritmurile poeziei lirice. Si astazi, creatia poetica este un act de libertate spirituala desavarsita. Poezia reface si prelungeste limbajul; orice limbaj poetic este la inceput un limbaj secret, creatia unui univers personal, a unei lumi perfect inchise. Actual poetic incearca sa re-creeze limbajul, pornind de la experienta interioara care, asemanandu-se in aceasta privinta cu experienta sau cu inspiratia religioasa a primitivilor, dezvaluie insasi esenta lucrurilor". (Mircea Eliade, Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului)
(1-2 august 1999)
Comments