Tudor Octavian Jumatatea de neamt

In martie 1990, un sculptor român, stabilit de mai bine de doua decenii în Germania, a aterizat la Bucuresti casa-si revada prietenii si sa se intereseze de soarta unor lucrari de-ale sale, instalate cu multi ani în urma încîteva orase din tara.La Galati, în fata unui grup statuar mare, care fusese gîndit sa se înfatiseze privirilor de pe Dunare, crescuseun copac ramuros. Din larg, nimeni nu-si dadea seama ca în spatele copacului se gasea o opera de arta. Iarde aproape, nici atît, deoarece frunzisul sau des îmbraca parti întregi din ansamblu care-l faceau de neînteles.Cîteva zile de-a rîndul, sculptorul a batut drumurile pe la autoritati ca sa le explice acest lucru. Ca trebuia taiatcopacul, sa se înteleaga ca era si o sculptura acolo, nu numai un valmasag de crengi, de verdeata si de vrabii.Toti ziceau ?Mda!" si ?Trebuie, într-adevar, sa facem ceva!", dupa care întrebau: ?Cît mai stati pe la noi?". Iarcînd sculptorul îi invita sa vina cu el pe faleza ca sa realizeze absurdul situatiei, se codeau si-i explicau caproblema nu privea un om sau altul, ci o comisie. Si ca ea se întrunea o data pe an.In cei douazeci de ani de cînd traia printre straini, artistul devenise mai neamt ca toti nemtii. Si, chiar înbulibaseala din martie 1990, el socotea ca trebuie sa-i dea si copacului o sansa. Ca n-avea, saracul, nici ovina fiindca crescuse unde nu trebuia. Si, daca era sa fie taiat, operatiunea trebuia sa se desfasoare conformlegii, asemenea unui ritual civilizat.Cu cît mai nehotarîti, mai indiferenti sau mai nevolnici se aratau functionarii la usile carora batea, cu atît maihotarît era sculptorul sa rezolve situatia, nemteste, în temeiul unei legi ori al unei hîrtii emanînd de la oautoritate.?E destula vraiste în România - îsi spunea el, cînd se aduna de pe drumuri în odaia murdara de la hotel - ca sama port si eu cum ma taie capul. Daca nici noi, cei care traim de atîta vreme într-o tara unde e ordine sioamenii respecta legile, nu ne purtam cum trebuie, atunci cine o s-o faca?!!"Cu astfel de gînduri, românul cu educatie de neamt s-a învîrtit înca vreo trei zile pe la autoritati, pîna ce asimtit ca trebuie musai sa ia o decizie, daca nu voia sa se ticneasca de atîta indolenta si lipsa de autoritate,cîta afla zilnic prin toate locurile pe care le calca. Asta îi cerea neamtul din el. Si poate ca ar fi lasat totul balta,daca jumatatea cealalta, româneasca, nu l-ar fi îndemnat sa nu se pripeasca, fiindca nu exista situatie farasolutie.Solutia s-a ivit de la sine, chiar în dimineata în care, voind totusi sa plece acasa, sculptorul s-a dus sa-si maivada o data lucrarea.Sub statuie, ori mai bine zis sub copac, odihnea un om cu o drujba de padurar alaturi. De ce se gasea omulacela cu drujba lui acolo, sculptorul nu s-a întrebat. Ce rost are sa iei la întrebari întîmplarea?A scos din buzunar 50 de marci, omul cu drujba a taiat copacul si, în numai un ceas, statuia a putut fi admirataiarasi de toti calatorii de pe Dunare.E clar ca, în România, jumatatea româneasca din om, oricît de mica ar fi ea, e mai mare tot timpul decîtoricare alta jumatate de-a sa, fie ea de neamt sau de chinez.