Viata mai presus de politica - Octavian Paler
cotidianul.ro
Cei care au tras sforile pentru a-i bloca lui Ion Iliescu accesul spre sefia partidului i-au facut, dupa parerea mea, desigur fara voia lor, un imens serviciu. In fond, ce au demonstrat ei? Ca PSD e un partid bolnav care nu mai accepta nici macar un tratament ipotetic.
Prima parte dintr-o idee draga lui Malraux, ca ?o viata nu valoreaza nimic, dar nimic nu valoreaza cat o viata“ n-o inteleg. Poate si din cauza varstei. In schimb, mi se pare ridicol si chiar indecent sa pui politica mai presus de viata. Ceea ce demagogii nostri, mici si mari, nu se sfiiesc sa faca. Evident, totdeauna cand e vorba de viata altora. Intre altele, mi-e jena, si ca om si ca roman, de cate ori vad ca problemele de sanatate cu care se confrunta un fost sef al statului n-a descurajat moda, apreciata de unele gazete si televiziuni, de a-l contesta pe Ion Iliescu prin bascalie si ironii ieftine. Se pare, vorba unuia dintre profesorii care-l ingrijesc pe pacientul Iliescu acum, ca nici macar boala nu mai e respectata azi la noi. Sau ca unii nu concep ca e loc de compasiune in politica. Avand-o, devii suspect ca nu gandesti suficient de democratic.
Imi asum acest risc, desi nu renunt la nici unul dintre reprosurile pe care le-am facut ?politicianului“ Ion Iliescu. Si, in primul rand, la reprosul ca, asa cum s-a putut convinge singur la recentul congres al PSD, a oplosit de-a lungul anilor un mare numar de lepre si de canalii. Daca as crede in cine stie ce fatalism al istoriei, mi-as putea imagina ca, oricum ar fi evoluat lucrurile dupa caderea lui Ceausescu, tot in situatia de-acum am fi ajuns: intrati in NATO si pe pragul de a intra in Uniunea Europeana, dar amenintati sa iesim din istoria nationala. Nu pot crede, insa, ca dezamagirile din ultimii cincisprezece ani erau inevitabile. Cum nici cele de azi, acoperite, deocamdata, de emotia eliberarii jurnalistilor capturati in Irak, nu tin de fatalitate.
Si cu asta ajung la o opinie care-i va surprinde, poate, pe multi. Cei care au tras sforile pentru a-i bloca lui Ion Iliescu accesul spre sefia partidului i-au facut, dupa parerea mea, desigur fara voia lor, un imens serviciu. In fond, ce a demonstrat infrangerea suferita de Ion Iliescu? Ca PSD e un partid bolnav care nu mai accepta nici macar un tratament ipotetic. Neputand sa renunte la vanitatile dependente de politica, Iliescu a comis greseala de a crede ca e posibila o relativa ?social-democratizare“ a ciocoilor suprainavutiti din PSD. Si-a inchipuit ca, intors in PSD cu aura de ?parinte fondator“, va putea impune putina rusine unor indivizi care trecusera de orice limita a nerusinarii. Presupun ca in lunile care au precedat congresul, Iliescu s-a vazut pe sine nu atat ca ?reformator“. S-a vazut ca ?misionar“ al ideilor de stanga, dedicat la batranete reconvertirii unui partid care o luase razna. Pura utopie, ciudata la un politician socotit de multi ca foarte versat! In realitate, fostii colegi de ?democratie“ oligarhica si ?originala“, carora Ion Iliescu le fusese locomotiva electorala in patru alegeri, nu mai erau dispusi sa fie ?moralizati“. Si cu atat mai putin sa cedeze din pozitiile lor de mari invartiti. Incat s-au decis sa treaca la un paricid.
Nu sunt deloc sigur ca Ion Iliescu a inteles cauza principala a dramei prin care a trecut. Dovada fraza rostita de la tribuna Consiliului national al PSD: ?Avem lideri dispretuitori care au acumulat averi uriase si care privesc aristocratic la alegatori“. Daca n-as banui in ce tensiune se afla Iliescu atunci, as fi considerat aceasta fraza o gluma proasta. Aristocrati? Cine? Nastase? Mitrea? Hrebenciuc? Chiar termenul ?ciocoi“ e prea politicos pentru tipul de parvenit pe care l-au produs ultimii cincisprezece ani. E drept, nu numai in PSD. Dar, mai ales, in PSD. Acest tip de parvenit a aparut fara sa fi apucat sa capete un minim lustru la usile adevaratilor aristocrati. El a izbucnit din anonimat si nu s-a putut baza decat pe instinctele sale si pe actiunea in haita. Nici unul dintre marii parveniti ai acestei epoci nu s-a descurcat singur. Asta i-a facut solidari in lipsa de scrupule. Iar cineva care se putea lauda ca e ?sarac si cinstit“ era exact umbrela de care aveau nevoie. Iliescu n-a inteles ca respectul care i se aratase era profund egoist si cinic. Dupa cum e posibil sa nu fi inteles, in primul moment, de unde venea surpriza urata de la congres. Conspiratorii se lamurisera ca Ion Iliescu vroia sa le impuna o bruma de decenta. Or, nu aveau chef de asa ceva. Si ca sa fie clare lucrurile, au ales in locul lui un oarecare pulverizator de banalitati pe care Iliescu il facuse prostanac.
Ce l-ar fi asteptat pe Ion Iliescu daca s-ar fi aflat pe scaunul pe care sta acum Geoana? Ar fi fost obligat sa minta in continuare, straduindu-se sa dea un lustru social-democrat unei tumori; si sa vorbeasca despre coruptie unor mari corupti, evitand sa dea vreun nume. Ar fi fost prizonierul unei oligarhii care joaca (e adevarat, cu complicitatea Internationalei socialiste) o comedie de stanga. Acum, Ion Iliescu este un om liber. Si depinde de felul in care isi va gestiona libertatea pentru a se vorbi, de-acum inainte, despre erorile si culpele lui, numai la trecut.
Cei care au tras sforile pentru a-i bloca lui Ion Iliescu accesul spre sefia partidului i-au facut, dupa parerea mea, desigur fara voia lor, un imens serviciu. In fond, ce au demonstrat ei? Ca PSD e un partid bolnav care nu mai accepta nici macar un tratament ipotetic.
Prima parte dintr-o idee draga lui Malraux, ca ?o viata nu valoreaza nimic, dar nimic nu valoreaza cat o viata“ n-o inteleg. Poate si din cauza varstei. In schimb, mi se pare ridicol si chiar indecent sa pui politica mai presus de viata. Ceea ce demagogii nostri, mici si mari, nu se sfiiesc sa faca. Evident, totdeauna cand e vorba de viata altora. Intre altele, mi-e jena, si ca om si ca roman, de cate ori vad ca problemele de sanatate cu care se confrunta un fost sef al statului n-a descurajat moda, apreciata de unele gazete si televiziuni, de a-l contesta pe Ion Iliescu prin bascalie si ironii ieftine. Se pare, vorba unuia dintre profesorii care-l ingrijesc pe pacientul Iliescu acum, ca nici macar boala nu mai e respectata azi la noi. Sau ca unii nu concep ca e loc de compasiune in politica. Avand-o, devii suspect ca nu gandesti suficient de democratic.
Imi asum acest risc, desi nu renunt la nici unul dintre reprosurile pe care le-am facut ?politicianului“ Ion Iliescu. Si, in primul rand, la reprosul ca, asa cum s-a putut convinge singur la recentul congres al PSD, a oplosit de-a lungul anilor un mare numar de lepre si de canalii. Daca as crede in cine stie ce fatalism al istoriei, mi-as putea imagina ca, oricum ar fi evoluat lucrurile dupa caderea lui Ceausescu, tot in situatia de-acum am fi ajuns: intrati in NATO si pe pragul de a intra in Uniunea Europeana, dar amenintati sa iesim din istoria nationala. Nu pot crede, insa, ca dezamagirile din ultimii cincisprezece ani erau inevitabile. Cum nici cele de azi, acoperite, deocamdata, de emotia eliberarii jurnalistilor capturati in Irak, nu tin de fatalitate.
Si cu asta ajung la o opinie care-i va surprinde, poate, pe multi. Cei care au tras sforile pentru a-i bloca lui Ion Iliescu accesul spre sefia partidului i-au facut, dupa parerea mea, desigur fara voia lor, un imens serviciu. In fond, ce a demonstrat infrangerea suferita de Ion Iliescu? Ca PSD e un partid bolnav care nu mai accepta nici macar un tratament ipotetic. Neputand sa renunte la vanitatile dependente de politica, Iliescu a comis greseala de a crede ca e posibila o relativa ?social-democratizare“ a ciocoilor suprainavutiti din PSD. Si-a inchipuit ca, intors in PSD cu aura de ?parinte fondator“, va putea impune putina rusine unor indivizi care trecusera de orice limita a nerusinarii. Presupun ca in lunile care au precedat congresul, Iliescu s-a vazut pe sine nu atat ca ?reformator“. S-a vazut ca ?misionar“ al ideilor de stanga, dedicat la batranete reconvertirii unui partid care o luase razna. Pura utopie, ciudata la un politician socotit de multi ca foarte versat! In realitate, fostii colegi de ?democratie“ oligarhica si ?originala“, carora Ion Iliescu le fusese locomotiva electorala in patru alegeri, nu mai erau dispusi sa fie ?moralizati“. Si cu atat mai putin sa cedeze din pozitiile lor de mari invartiti. Incat s-au decis sa treaca la un paricid.
Nu sunt deloc sigur ca Ion Iliescu a inteles cauza principala a dramei prin care a trecut. Dovada fraza rostita de la tribuna Consiliului national al PSD: ?Avem lideri dispretuitori care au acumulat averi uriase si care privesc aristocratic la alegatori“. Daca n-as banui in ce tensiune se afla Iliescu atunci, as fi considerat aceasta fraza o gluma proasta. Aristocrati? Cine? Nastase? Mitrea? Hrebenciuc? Chiar termenul ?ciocoi“ e prea politicos pentru tipul de parvenit pe care l-au produs ultimii cincisprezece ani. E drept, nu numai in PSD. Dar, mai ales, in PSD. Acest tip de parvenit a aparut fara sa fi apucat sa capete un minim lustru la usile adevaratilor aristocrati. El a izbucnit din anonimat si nu s-a putut baza decat pe instinctele sale si pe actiunea in haita. Nici unul dintre marii parveniti ai acestei epoci nu s-a descurcat singur. Asta i-a facut solidari in lipsa de scrupule. Iar cineva care se putea lauda ca e ?sarac si cinstit“ era exact umbrela de care aveau nevoie. Iliescu n-a inteles ca respectul care i se aratase era profund egoist si cinic. Dupa cum e posibil sa nu fi inteles, in primul moment, de unde venea surpriza urata de la congres. Conspiratorii se lamurisera ca Ion Iliescu vroia sa le impuna o bruma de decenta. Or, nu aveau chef de asa ceva. Si ca sa fie clare lucrurile, au ales in locul lui un oarecare pulverizator de banalitati pe care Iliescu il facuse prostanac.
Ce l-ar fi asteptat pe Ion Iliescu daca s-ar fi aflat pe scaunul pe care sta acum Geoana? Ar fi fost obligat sa minta in continuare, straduindu-se sa dea un lustru social-democrat unei tumori; si sa vorbeasca despre coruptie unor mari corupti, evitand sa dea vreun nume. Ar fi fost prizonierul unei oligarhii care joaca (e adevarat, cu complicitatea Internationalei socialiste) o comedie de stanga. Acum, Ion Iliescu este un om liber. Si depinde de felul in care isi va gestiona libertatea pentru a se vorbi, de-acum inainte, despre erorile si culpele lui, numai la trecut.
Comments