Ana-Maria Negrila

Orasul ascuns

Stam cu totii la intrarea în labirint oi ne uitam uimiti la revarsarea de forme ce se desprind deodata din albul murdar al peretilor acelui mormânt ce strajuieote intrarea într-un spatiu ce nu vorbeote în nici un chip despre o istorie care sa intre în vreun tipar cunoscut. Stam acolo sub lumina verde-albastruie a razelor ultraviolete, urmarim cu ochi uimiti imaginile aparute, desenele banchetelor pantagruelice, cortegiile de nimfe dantuind, aleile cu pomi sfinti, panteonul zeilor care privesc în jos la serbarile populare, oi încercam sa le gasim vreo explicatie, însa nimic nu ne vine în minte, noua profanilor, nimic care sa lamureasca existenta acelei minuni chiar în mijlocul Bucureotilor, într-un loc despre care se crede ca nu mai are nimic de ascuns.
Este primavara, dar cald, mult prea cald pentru aceasta perioada a anului. Mai devreme am vazut câteva muste lasându-se pe servetele ce acopera prânzul de-abia adus de la bucatarie oi aoezat pe câteva mese lungi de lemn. Dar pâna atunci mai am de asteptat cel putin o jumatate de ora, echipa trebuie sa-si termine treburile, sa dezgroape ce e de dezgropat si sa curete ce e de curatat. Nu am nimic de facut pentru ca nu sunt decât un vizitator ce umbla de colo colo. Nu ca nu s-ar gasi ceva si pentru mine daca as vrea cu adevarat sa ma apuc de ceva, dar pur si simplu nu am chef, prefer sa ma plimb prin santier, sa ma odihnesc apoi pe una din bancile parcului si iarasi sa ma uit la ce s-a mai descoperit, la ce oale au mai vazut lumina zilei dupa sute sau mii de ani.
Nu e mare lucru, mormintele par sarace, câteva margele, unul sau doua ineluoe de aur, care nu se otie cum s-au ratacit pe acolo, asta e toata comoara la dezgroparea careia arheologii trudesc de atâta timp. Mai departe se afla câteva colibe antice, din care nu au mai ramas decât cele câteva pietre ale vetrei oi desigur podeaua rotunda din straturi succesive de resturi de tot felul oi nisip presarat pentru a da o iluzie de curatenie. Sapându-se acolo s-ar putea afla istoria unei familii, a stralucirii oi decaderii ei, dupa ramaoitele de coji oi oscioare ce se aruncau pe jos în timpul fiecarei mese.
Acestea sunt, însa, nimicuri pentru ca ochii mi se întorc destul de des spre edificiul cel mare, spre mormântul care strajuieote adevarata intrare în labirintul necropolei subterane unde ao dori sa patrund, dar unde accesul îmi este interzis din ratiuni de securitate astfel încât pot doar sa-mi imaginez ce se gaseote înauntru.
aantierul acela amplasat chiar în centrul Bucureotiului, într-un parc pe lânga care am tot trecut în drumul meu spre biblioteca oi care rasare ciudat printre casele pline de stucaturi oi printre vitrinele magazinelor de îmbracaminte.
Fara sa vreau ma trezesc fabulând pe marginea poveotilor depanate de arheologii care lucreaza acolo, încep sa pun cap la cap niote imagini oi niote culori care cu greu se leaga într-un tablou de ansamblu al oraoului de sub pamânt oi mai ales al portii, un alt vast cavou prin care se patrunde în subsol.
Nu sunt treaz, dar nici nu dorm, ma aflu acolo unde nimic nu ar trebui sa fie, oi totuoi ceva e, un spatiu nelimitat care totuoi ma strânge tocmai pentru ca îl otiu necunoscut oi neexplorat. Sunt în adâncul pamântului, în mijlocul unui labirint deosebit ce pastreaza ceva din confuzia caracteristica unei astfel de constructii, deoi scopul în care a fost construit i-a desemnat dintru început o alta forma. Ce s-a întâmplat mai apoi, când un grup restrâns de încaperi s-a dezvoltat prin adaugire într-o întortochetura de tunele oi de firide, nu poate fi explicat decât prin truda oamenilor ce au muncit acolo pentru ca altii sa vina sa-oi afle salao permanent dupa ce ei vor fi plecat.
Sunt tot în Bucureoti, dar nu în cel pe care îl otiu ci într-un altul mai obscur, mai ascuns. Aproape nu-mi vine sa cred cum o astfel de întindere, cum o citadela de aoa de mari dimensiuni a ramas necunoscuta oi nedescoperita în mijlocul a peste doua milioane de oameni. Cred ca întotdeauna am simtit-o existând pe undeva pe aproape, chiar daca intrarea mi-a ramas mult timp ascunsa.
Din viata mea de mai înainte nu-mi amintesc decât ca noaptea îmi e cel mai greu sa ies pe strazi, dar nu pentru ca mi-ar fi teama de cineva sau de ceva, ci pentru ca presimt ca odata ajuns acolo, în mijlocul luminilor oi al drumurilor goale, nu am sa ma mai întorc, am sa ma pierd, sa ma ratacesc fara posibilitate de întoarcere. De câtva timp cochetez cu aceasta idee oi pentru ca nimic nu ma tine de a disparea, ma întreb de ce nu am facut asta pâna acum. Perspectiva unui asemenea spatiu necunoscut se arata incitanta oi începe sa mi se para ciudat ca nu exista oi alti oameni care sa se fi gândit la aoa ceva mai devreme. De fapt nu pot otii daca nu am dreptate pentru ca aproape zilnic aud la radio despre disparitii oi despre barbati oi femei care au plecat de acasa oi nu s-au mai întors niciodata. Sigur ca se vorbeote despre rapiri, dar sa fie aceasta singura explicatie, singurul numitor comun al unor oameni diferiti ce locuiesc într-un orao atât de întinst
Nu-mi e prea clar unde vreau sa merg, daca macar vreau sa ajung în vreun loc oarecare, sau daca asta îmi e indiferent, doar sa fiu cât mai departe de casa în care traiesc.
De câtva timp am observat ca locuintele vechi au uneori influente ciudate asupra celor ce le populeaza. Poate oi cazul meu e unul tipic, doar ca eu n-o otiu oi nici nu sunt interesat s-o aflu. O camera într-o casa veche e pentru unii mai mult decât îoi pot permite, dar singuratatea mea are oi avantaje oi dezavantaje. Când urc pe scara mult prea rasucita, ma trezesc de multe ori c-am trecut deja de etajul la care stau oi ca merg mai departe de parca drumul acesta zilnic ar fi un mod de a ma pregati pentru când o sa depaoesc într-un fel sau altul planul casei oi o sa trec dincolo de tavan spre cine otie unde. Poate astfel de spatii exista cu adevarat oi ceva ne aoteapta mai sus de acoperio, altfel oamenii nu ar avea ciudata senzatie, pe când calatoresc cu liftul, ca o data ajunoi la ultimul etaj, o sa-l depaoeasca oi o sa se trezeasca deodata plutind în vazduh. Mai e însa oi alta temere oi anume aceea de a se prabuoi, prinoi în interiorul cabinei, mai jos de parter sau subsol, parasind din nou spatiul casei într-o calatorie spre un loc necunoscut. Nu trebuie decât sa aleg una dintre variante, dar orice ao face, orice carte ao rasfoi în vasta biblioteca în care lucrez de peste zece ani, gândul mi se îndreapta spre cavoul ce pazeote intrarea în labirint.
Au trecu câteva luni de la descoperirea lui oi înca nu mi s-a permis sa intru acolo, prilej de noi supozitii venite nu numai din partea mea pentru ca toata lumea e intrigata oi de mersul lucrarilor oi mai ales, toata lumea discuta, fiecare îoi da cu parerea, fiecare jongleaza cu ipoteze fantastice despre cine a ridicat acea constructie oi mai ales de ce, oi asta fara sa cunoasca nici cel mai mic lucru despre ce se afla cu adevarat ascuns acolo înauntru. Nici eu nu am vreo idee care sa merite comunicata oi de aceea nici nu prea vorbesc despre asta, facându-mi un obicei în a-i asculta cu atentie pe ceilalti, sperând sa culeg ceva din vorbaria lor fara rost. Nu otiu însa nimic oi de aici oi visele oi celelalte creatii ale imaginatiei.
Dar totul nu a început aici, în parc, ci mult mai departe, în capatul celalalt al oraoului. Cu câtva timp în urma municipalitatea s-a hotarât sa finanteze construirea unui pod, parte a unei viitoare autostrazi suspendate ce o sa uoureze traficul în zona centrala. Lucrarile au început în mare graba oi asta i-a mirat pe unii, iar pe altii i-a facuse doar sa spuna ca totul nu are sa dureze prea mult, iar constructia are sa se poticneasca fara doar oi poate undeva pe la mijlocul anului, probabil înainte de luna marilor concedii, lucru care de altfel s-a oi întâmplat, dar nu din motivul aoteptat ci din cu totul altul, pentru ca, pe când se lucra la unul din piloni, pamântul s-a surpat oi a scos la lumina o structura bizara, mii de camarute aoezate unele peste altele, cu pereti pictati în culori deja oterse, cu urme vagi ale unor inscriptii în greaca, un ansamblu ce pare fara nici o logica pentru ca încaperile, goale de altfel, nu au fost dispuse dupa nici un plan oi spatiile nu au nici un rost. Poate au fost morminte, dar atunci jefuitorii le-au golit înca din antichitate. Fara sa otiu de ce, aceasta alternativa mi se pare cea mai posibila.
Sigur ca intrarea astfel fortata nu spune nimic despre dimensiunile contructiei oi au fost multi care au zis ca un labirint nu trebuia sa aiba alta finalitate decât aceea de a face fiinta umana sa se rataceasca lucru care de altfel s-a oi întâmplat, cel putin pe plan spiritual, de vreme ce nimeni nu a reuoit sa gaseasca o explicatie structurii.
Astfel a luat fiinta primul oantier, cât despre cel de-al doilea, cel din parc, în apropierea lui stau acum cu câtiva colegi de la alte ziare oi aotept sa ni se permita sa aruncam în sfâroit o privire în mormântul principal ce marcheaza adevarata intrare în subsol. E un început de primavara neobionuit de blând, iar noi stam afara înghesuiti pe o banca în micul parc din apropierea oantierului oi fumam fara sa vorbim, ascultând sporovaila femeilor de la bucataria localului de peste drum, care ne privesc din când în când, în timp ce aranjeaza mesele pentru arheologi. Fumul tigarilor se ridica drept spre crengile de deasupra noastra, nu e vânt oi doar din când în când mai trece câte o maoina pe Calea Victoriei. E duminica dupa amiaza.
Centrul Capitalei are oi el o structura alambicata, nu atât de veche pe cât am fi vrut, dar destul pentru a da naotere diferitelor asociatii care-mi vin în minte pe când îl ascult pe unul din colegii mei începând o poveste despre un labirint pe care l-a vazut pe când a fost în Grecia sau poate în Italia pentru ca numele pe care-l rosteote e plin de o rezonanta cunoscuta de spatiu inundat cu soare, de lamâi oi portocali oi ruine în mijlocul unor pajioti bine întretinute.
Din subsolul uneia din casele ce marginesc parcul, rasuna acordurile unui pian, otiu ca acolo se afla un bar la moda cu peretii în caramida aparenta, cu mobilier de la începutul secolului oi cu fotografii în sepia ale Bulevardului Magheru în versiunea anilor 30. Parcul e mic, doar cu câteva banci, majoritatea doar niote schelete metalice de pe care vopseaua verde se desprinde lasând sa se vada petele de rugina de dedesubt, câteva alei pe care batrânii îoi plimba câinii în zilele însorite, centrul e îmbatrânit oi el, imobilele au cu o suta sau doua de ani mai mult decât casele din alte zone, tinerii vin pe aici, se foiesc pe Calea Victoriei, prin jurul Universitatii sau al Operei, umplu barurile la caderea serii, dar apoi se îndrepta spre periferie pentru ca în blocurile acelea gri, construite între cele doua razboaie, nu locuiesc decât cei care au fost tineri la începuturile comunismului. Apartamentele sunt mari, miros uneori a vechi, dar tot mai sunt râvnite deoi din ce în ce mai multi oameni se feresc de ele temându-se de cutremure.
Acesta e, însa, cel mai potrivit loc din care sa înceapa un labirint pentru ca nu numai mormântul la care arheologii lucreaza acum, dar tot Centrul, poate fi vazut ca o poarta de intrare spre lumea subterana. Un centru mitic pe care a fost construit un oras ce avea sa devina Capitala si cu cât ma gândesc mai mult la asta, cu atât gasesc mai multe conexiuni în plan simbolic.
Totul pare sa miroasa a moarte, oi cartile oi biblioteca însaoi. Prima oara am simtit asta într-o iarna, acum doi ani la putin timp dupa disparitia colegului meu Petru, cel care ma ajutase sa strâng informatii despre necropola. Îmi amintesc ca era o iarna neobionuit de aspra, dar asta nu ma deranja pentru ca înauntru sobele dadeau o caldura uscata oi persistenta.
Aveam liniste, oamenii nu veneau sa împrumute carti, multi se lasasera prinoi de pregatirile de Craciun oi astfel dispuneam cum vroiam de timpul meu, rar câte un elev mai deschidea uoa ca sa se uite dupa vreun clasic, locuitorii cartierului nu prea se aratau mari cititori, stateam la caldura oi ma uitam pe fereastra la zapada adunata pe treptele Liceului Mihai Viteazul. Biblioteca se afla într-o vila construita pe la începutul secolului, iar camerele mari, pline acum de rafturi, nu mai pastrau din vechile saloane decât frescele de pe tavan oi pereti. Îmi placusera de când le vazusem prima oara, nu mi se parusera de valoare aoa cum fusesera pictate în culori pastelate fetele nimfelor prea roze oi prea rotunde, iarba mult prea verde, cerul cu un soare galben-portocaliu, precis conturat. În comparatie cu apartamentele în care îmi dusesem traiul pâna atunci, biblioteca îmi aparuse ca un spatiu aparte. Ma bucuram ca frescele scapasera de stratul de vopsea din anii 50.
Mirosea placut înauntru, a coperti de hârtie învechita, a muzeu, de obicei stateam în camera de la intrare împreuna cu colegul meu, aveam doua birouri din lemn sculptat, ce facusera parte din mobilierul original al casei, în stânga uoii cu glasswand se gasea o oglinda cu rama aurie oi cu cristalul înnegrit. Citeam mult, mult prea mult, uneori. De dimineata aveam întotdeauna liniote, câte un pensionar, poate, apoi dupa-amiaza veneau elevii, iar spre seara ramâneam din nou singuri.
În sala principala era o galerie interioara, un balcon de lemn împodobit oi el, ca de altfel totul în acea casa, iar acolo sus, se afla o a doua biblioteca, mult mai restrânsa, dar compusa din manuscrise vechi pe care nu le împrumutam, dar nu pentru ca ar fi fost inerzise, ci pentru ca nu vroiam sa le stricam, sa le lasam sa treaca din mâna în mâna. Într-una din acele carti gasisem pentru prima data însemnari despre necropola ce exista sub Bucureoti, despre acel enorm cimitir ascuns a carui intrare era mormântul celui care gândise oi cladise primele cavouri, legându-le unele de altele astfel încât, în zeci de ani, aparuse un întreg orao întins pe mai multe nivele.
Nu crezusem ca aoa ceva era posibil sa existe oi începusem sa mergem prin alte locuri, sa cautam referiri sau însemnari despre labirint, iar aceasta activitate ne umpluse dupa-amiezile mai mult de un an, timp în care traisem printre carti pâna când, într-o zi mi se paruse ca mirosul bibliotecii noastre devenise mai patrunzator, iar fata lui Pavel începuse sa capete culoarea filelor îngalbenite. atiusem astfel ca era bolnav chiar înainte sa se duca la doctor oi apoi nimic nu mai ajutase oi îl întelesesem când nu mai venise la lucru oi ma lasase sa termin singur cercetarile. Pâna la urma nu gasise necropola noastra, ci una a lui, particulara.
Fusesem la înmormântarea lui oi un timp ma gândisem chiar sa-mi schimb serviciul, apoi renuntasem, biblioteca oi cartile ei nu-mi dadeau pace, nu reuoeam sa ma desprind de ele. Citeam oi cautam mai mult decât oricând referiri la labirint oi credeam c-o sa am succes acum ca traisem deja în apropierea mortii.
Cartile aveau uneori o viata mai lunga decât cea a oamenilor, dar dupa un mumar de ani începeau sa-oi piarda stralucirea, literele se otergeau, foaia se veoteja, se murdarea, se farâmita decrepitudinea îoi facea loc între cele doua coperti. Timpul trecea oi pentru ele oi pentru mine oi nu aveam altceva de facut decât sa aotept. atiam ca labirintul exista undeva sub Bucureoti, oricât de greu ar fi fost de crezut; poate de aceea nici nu spusesem nimanui despre prezenta lui în adâncuri.
Este deja ora 12 oi ni se permite sa intram în mormânt. Fiecare are o lanterna desi acolo lumina mai este asigurata de becuri puternice. Un spatiu plin de un soare artifical o contrazicere care nu mi-a scapat, o derogare de la prima destinatie a edificiului. De acolo, însa, nu mai e decât întuneric pentru ca labirintul e cufundat în bezna. Cred ca ma aotept la ceva senzational, dar peretii albi cu vagi pete de murdarie nu-mi spun nimic. Un arheolog, poate chiar oeful oantierului, vorbeote despre istoria Bucureotiului, dar eu nu-l ascult si nici nu iau notite pentru ca profesiunea mea de jurnalist nu e decât o fatada care sa-mi permita intrarea în acel spatiu care altfel mi-ar fi ascuns si pe care-l intuiesc a fi tocmai acel loc pe care-l caut de atâta timp.
Sarcofagul e aoezat în mijlocul camerei si când ma gândesc la ce a fost înainte, îmi amintesc cum am trecut pe lânga acea movila în plimbarile mele prin parc si cum m-am gândit ca ar fi un loc ideal pentru un stravechi mormânt, iar acum, când totul s-a adeverit, ma simt chiar dezamagit pentru ca e prima data când una din fabulatiile mele devine realitate ceea ce înseamna ca nu-mi mai apartine, ca nu mai am control asupra ei si ca e de domeniu public. Un timp am refuzat sa ma gândesc la asta, dar apsi curiozitatea a învins si am cerut unuia din vechii mei prieteni sa ma ajute sa iau parte la prezentarea care are sa se faca presei fiind sigur ca astfel o sa pot sa scap de sentimentul ciudat ca am avut o premonitie în legatura cu acea ridicatura de pamânt ce mai de graba ar fi de crezut ca adaposteote stravechi gunoaie, decât altceva. E ciudat ca nici unul din liota de jurnalioti nu m-a mirosit ca nu fac parte dintre ei. Nu sunt decât un bibliotecar care gasind la un moment dat o însemnare într-un vechi registru, a adulmecat urma si iata ca ea l-a adus pâna la intrarea în labirint, dar nu ca urmare si ca rasplata a anilor de munca si a lipsurilor, ci numai dintr-o potrivire pe care nu pot sa mi-o explic.
Excavatiile de aici au început printr-o întâmplare, aoa cum de altfel s-a petrecut si cu oantierul de la pod, si chiar mi se pare de necrezut cum într-o zi am trecut pe lânga parc si mi-am zis ca sub iarba si sub pamânt trebuie sa fie locul de odihna al unui personaj necunoscut istoriei si iata ca nu dupa mult timp, aoa s-a si întâmplat de parca gândurile mele si întreaga poveste pe care am tesut-o în jurul lui l-ar fi trezit la viata si i-ar fi dat chef sa-si manifeste prezenta.
Într-o zi, câtiva muncitori au venit sa sape în parc pentru a ajunge la una din conductele ce veonic se crapa si poate au gresit sau cine otie ce s-a întâmplat pentru ca s-au apucat sa scormone pamântul de lânga movila si, dupa ce au dat la o parte solul ocru, au ajuns destul de repede la o portiune cu un lut alb stralucitor, aoa cum probabil ca nu au mai vazut pe la nsi, si atunci i-a razbit curiozitatea si s-au apucat sa foreze cu o bara în stratul acela nu tocmai moale în timp ce-au adunau cât mai mult material pentru facut oale dupa cum au spus ei la ancheta, dar tocmai când au crezut ca nu mai e mult pâna sa dea peste cine otie ce, un miros greu a izbucnit din groapa si cineva a strigat gaz spre un muncitor care fuma si într-adevar o coloana de foc s-a înaltat tocmai când cel vizat si-a aruncat tigara la pamânt si s-a pregatit sa calce pe ea. Flacarile erau albastrui si s-au stins aproape imediat ceea ce însemna ca nu era vorba de gazul acela ci de o comoara care-si facea simtita prezenta, aoa cum a spus un muncitor mai batrân pe care nimeni nu l-a crezut si toata echipa a fugit la maistru ca sa-l anunte ca tocmai au lovit o conducta.
Pe scurt asta ne povesteste si arheologul, iar noi ascultam cu atentie si nelinistea creste în tot acest timp si privirile se îndreapta spre sarcofagul mascat de paravane din pânza de sac. Poate ca nu au terminat pregatirile si mai au un numar în program. Peretii alb-galbui, deprimanti, ma fac sa ma gândesc ca sicriul e probabil gol si toate supozitiile mele se vor dovedi eronate, pentru ca aoa se întâmpla de obicei când te încrezi prea mult în carti, de parca n-ar fi posibil sa existe bogatie sau mister în spatele unor rame de pânza si lemn, lucrate cu eleganta unor aviziere din perioada comunista.
Între-timp, niote asistenti se agita încercând sa para cât mai discreti si având pe chip o expresie moarta de parca s-ar crede invizibili. Toti se prefac cât mai interesati de discursul arheologului si în acelasi timp se uita dupa acei ciraci maruntei, dar nu ca si când i-ar baga cu adevarat în seama, ci aoa ca din întâmplare, cu fete obosite, imobile ca niote niote maoti de teatru, iar eu urmaresc pantomima aceasta tocmai pentru ca nu sunt interesat de actorul principal, ci doar de acei figuranti ce se mioca în jurul lui pe scena, carând piesele unei alte instalatii de iluminat ce-mi aminteote de mare si de plaja lampi cu ultraviolete.
Spectacolul se continua, iar tensiunea si oboseala cresc. Camera e destul de mare, solid construita, dar lumina puternica si artificiala ne irita ochii. atiu ca în curând vor deschide sarcofagul si simt cum nerabdarea creote în încapere pentru ca fiecare se întreba ce poate sa se ascunda dincolo de paravane; de fapt, pe ei explicatiile istorice îi intereseaza mai putin, si mai mult ar dori sa otie daca se afla acolo vreo comoara sau vreun corp bine conservat aoteptându-i pe fotografi sa-l pozeze color si sa-l aoeze pe prima pagina, înconjurat de bijuteriile si de obiectele lui de aur si argint. Cred ca din lipsa de ceva mai bun, oamenii s-ar multumi si cu un schelet sau cu orice umbra de os, numai sa poata sa fie imortalizat pe pelicula si pastrat aoa cum si mormântul a încercat sa-o faca, astfel ca s-ar putea spune ca ziariotii au de îndeplinit munca unor îmbalsamatori doritori sa conserve trupul acela pentru aducere-aminte, folosindu-se, însa, de mijloace mai moderne. Ao putea sa-i compar si cu niote pasari de prada aoa cum adulmeca otirea de senzatie, dar nu are nici un rost pentru ca astfel de apropieri s-au mai facut de catre altii si mai înainte.
Discursul arheologului nu va mai dura mult pentru ca panourile au fost deja date la o parte si acum admiram un sarcofag de piatra cenusie, bogat împodobit cu reliefuri întruchipând probabil zeitatile infernului, poate pe Hades si pe Persefona, dar nu sunt sigur pentru ca desi am citit despre ei, reprezentarile lor nu-mi sunt familiare. E de asemenea posibil sa ma înoel complet si oamenii aceotia sa fie rude ale defunctului sau chiar defunctul însusi în reprezentari din viata de zi cu zi. Nimeni nu mai vorbeote si nimeni nu mai explica nimic. Atât cât ma pricep si eu, sculpturile sunt facute în maniera greceasca.
Dar iata ca spectacolul începe cu adevarat si capacul sarcofagului e tras deoparte cu ceva greutate si opinteli din partea asistentilor, iar nsi strângem rândurile si ne uitam prin praful ce s-a stârnit la un al dsilea sicriu, bogat decorat în culori destul de oterse acum, dar înca sugestive, si vedem pictat pe lemnul închis la culoare, o fata ovala, cu expresia liniotita si zâmbitoare a cuiva ce se pregateote sa-si întâmpine oaspetii. Bliturile se pornesc în jurul meu si atunci, pentru o clipa, mi se nazare ca peretii se lumineaza si ei si descifrez ceva printre petele de murdarie.
- O sa va rog sa nu mai fotografiati pentru a nu vatama obictele din interiorul mormântului, spune cineva pe un ton destul de autoritar ca sa-i faca pe reporteri sa-si domoleasca avântul.
Oamenii sunt nemultumiti de întrerupere si poate au si de ce au fost invitati acolo ca sa fie martorii unei descoperiri fara precedent si ce li se da în schimb pentru orele de aoteptare, decât vederea partiala si incompleta a unui sicriu ce nici macar nu e unul de aur sau de cine otie ce alt metal sau piatra pretioasa; aoa ca toata lumea se încrunta si ouootelile pe la colturi reîncep mai abitir ca mai devreme, astfel încât mi se pare ca jurnaliotii comploteaza între ei ca sa-l scoata cu forta pe rege, sau pe cine o fi fost, afara din mormântul lui si sa-l prezinte în toata splendoare opiniei publice doritoare de noutati, si asta în timp ce eu stau de-o parte si-i urmaresc pe asistenti cum se lupta cu cablurile lampilor acelora si ne pregatesc altceva si într-adevar, becurile se sting brusc si în mijlocul murmurelor, se aprind niote lumini verzi ce ne fac fetele sa arate ciudat de parca am fi si nsi morti, dar nu, asta e nimic pe lânga imaginile ce apar pe peretii pâna atunci gsi, pe lânga picturile, ce pe deplin oterse mai înainte, ies acum la iveala. E ca si când imaginatia vine în întâmpinarea mea dupa atâtea cautari de hârtogar prin rafturile bibliotecilor, alte labirinte în care fiecare nou volum nu este decât un popas într-o camaruta din care iesi mai apsi fara sa ajungi nicaieri decât la alta carte si într-o alta încapere.
Stam cu totii la intrarea în labirint si ne uitam uimiti la revarsarea de forme ce se desprind deodata din albul murdar al peretilor acelui mormânt ce strajuieote intrarea într-un spatiu ce nu vorbeote în nici un chip despre o istorie care sa intre în vreun tipar cunoscut. Stam acolo sub lumina verde-albastruie a razelor ultraviolete, urmarim cu ochi uimiti imaginile aparute, desenele banchetelor pantagruelice, cortegiile de nimfe dantuind, aleile cu pomi sfinti, panteonul zeilor ce privesc în jos la serbarile populare, si încercam sa le gasim vreo explicatie, însa nimic nu ne vine în minte, noua profanilor, nimic care sa lamureasca existenta si descoperirea acelei minuni chiar în mijlocul Bucureotilor, într-un loc despre care se crede ca nu mai are nimic de ascuns.
Toate imaginile nu sunt decât un cortegiu figurativ, pentru ca reprezentarile umane au fetele îndreptate în directia intrarii în labirint ca si când ne-ar tenta sa ne ducem acolo si sa ne pierdem, si acesta e chiar lucrul pe care-l fac de unul singur, rupându-ma de ceilalti care-si continua discutiile, pentru ca traversez mormântul si trec prin poarta, acolo unde labirintul se desfasoara si el în firide si în încaperi destinate si ele îngropaciunii, si mergând asa, numai la lumina lanternei, ajung sa ma pierd printre banchetele, ghirlandele de flori si ilustratiile lumii de dincolo, si ma ratacesc dintr-o data, definitiv si fara posibilitate de întoarcere de parca aceasta este ceea ce ao fi aoteptat toata viata.