Ion Luca Caragiale

Ni se întâmplă adesea să citim o carte, să ascultăm o dramă sau să privim o pictură, si, cu toată bunăvointa cu care căutăm emotiunea binefăcătoare ce o asteptăm de la opera de artă, emotiunea nu ne poate prinde. Este o lungă epopee sau o povestire extraordinar de îngrijită; este o dramă de un scenariu strict si de un lux de debitare superior; este un tablou colosal de o corectitudine de desen si de un colorit bogat si exact.
Totus, impresia ce ne-o fac este cu totul lipsită de puterea zguduitoare, de virtutea emotională. Din contră, auzim patru versuri populare, în cari prozodia este cu desăvârsire nesocotită, rima imposibilă; vedem o scenă de clovni de o simplicitate cât s-ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfânt bizantin, care seade bătos între două coloane, - si găsim la ele, fără multă osteneală, aceea ce nici epopeea sau povestirea, nici drama, nici tabloul, de cari am vorbit mai sus nu ne-au putut da. Oare de ce? Fiindcă la aceste trei modeste produceri din urmă expresia materială a îmbrăcat exact o intentiune, si astfel operele acestea sunt viabile; pe câtă vreme la cele trei de mai sus, expresia bogată, aparatul material exterior, a fost goală de intentie; în cazul cel mai bun, intentia a fost prea putin puternică în raport cu covârsitorul aparat exterior; sufletul, dacă nu de tot nul, a fost prea mic si organismul prea mare, ci între organism si viată trebuie să fie absolută potriveală.

sursa: http://www.raspandacul.net/