Iulia Musat

Cel mai rău mă descumpănesc vorbele oamenilor. Mi se pare că violenta fizică, cea care e atât de evidentă, îti dă posibilitatea să ripostezi, să lovesti înapoi, să fugi, dacă trebuie. Pe cea psihică o găsesc mult mai solubilă în fiinta noastră, mai insidioasă, mai greu de înfruntat si de înlăturat. Pentru simplul motiv că suntem crescuti într-o societate care ne învată că vorbele nu înseamnă nimic: "Doar nu esti prost să iei în seamă tot ce auzi?! Păi sunt necazuri mai mari, frate, si trebuie să multumesti cerului că nu te-a bătut vreun tată denaturat, când erai mic, sau vreun sot abuziv, când erai mai mare!" Partial sunt de acord, însă cred că violenta are multe forme si niciuna dintre ele nu mi se pare mai usoară. Iar oamenii se agresează în fiecare zi unul pe altul. Sigur, se găseste mereu scuza bunei intentii sau a dorintei de a corecta ceva la celălalt, că doar toti vrem să le facem numai bine semenilor nostri! Cred că, de fapt, celui care deschide gura i-ar trebui un al saselea simt, un soi de sistem de avertizare referitoare la faptul că ceea ce va spune urmează să-l rănească pe celălalt, simt pe care foarte putini oamenii îl au. Mie mi se întâmplă frecvent să renunt la a spune ceva deoarece am sentimentul foarte clar că voi atinge tinta si răul va fi făcut. Dar, uneori, lovesc extrem de precis, fiindcă, involuntar, ghicesc despre celălalt lucruri pe care el le-ar vrea ascunse, nestiute si neatinse; dacă înteleg la timp ce am descoperit, numai dorinta de a-i face rău mă poate face să vorbesc. Suprema victorie asupra situatiei nu este a-i zice celuilalt vreo două, ci puterea de a-ti lua "la revedere", lăsându-l să creadă că a câstigat.

Sursa: http://www.raspandacul.net/