Lolek, Ioan Paul, Karol…
de Lelia MUNTEANU | 18 MARTIE 2008
Dacă vreau să aflu ceva despre sănătatea mea, deschid ziarele. Nu le-am deschis astăzi“, glumea Karol Wojtyla cu ziariştii care-l întrebau, în 1998, în avionul spre Cuba, cum se mai simte. Mult mai agresivă, dar mult mai colimată decât media din România, presa catolică nu l-a menajat niciodată pe Ioan Paul al II-lea. Nici Curia (guvernul de la Vatican) nu i-a fost mereu alături, împotrivindu-i-se, pe câteva sute de voci, cu deviza „Aici noi gândim în secole“, iar el, papa stranier, prezentându-şi programul în faţa jurnaliştilor, adăuga cu umor resemnat: „Dacă mă lasă ei“… Era şi greu să te ţii după Suveranul Pontif. Primul papă slav. Primul papă care a intrat într-o sinagogă, primul papă care a intrat într-o moschee.
Primul papă care a cerut iertare creştinilor în numele creştinilor. Primul papă care, în 1979, în Madison Square Garden, a adunat zeci de mii de tineri şi Fanfara Seminarului Sf. Francisc din Brooklyn i-a cântat temele din „Războiul Stelelor“ şi „Rocky“, făcându-l să iasă din papamobil ca să salute mulţimea imitând gesturile unui toboşar şi mulţimea să strige în delir „John Paul Superstar!“, apoi să asculte într-o linişte neverosimilă predica lui despre necesitatea maturizării. Primul papă care s-a descălţat ca să pună flori pe mormântul lui Gandhi, mărturisind: „Am învăţat o mulţime de lucruri de la el“. Primul papă care, în 1980, în Zair, în mijlocul unui talaz de un milion de credincioşi, a ţinut ritmul cu cârja pontificală, când – după „Gloria in excelsis“ – oamenii au început să bată tam-tam-ul şi să-şi cânte cântecele, în swahili, în kikongo, în lingala.
Primul papă căruia sute de mii de tineri i-au strigat, în 1995, la Manila: „Lolek! Lolek!“ (numele lui de copil). Şi Ioan Paul al II-lea a reuşit, după câteva minute să-i oprească şi să le spună râzând: „Lolek nu e un personaj prea serios…“ „Ioan Paul!” au tunat tinerii. „Ioan Paul e prea serios. Să încercăm Karol“…, iar noaptea aceea de 14 ianuarie s-a umplut ca de un foc de artificii: „Karol! Karol!“… Primul papă care, în Nairobi, şi-a dat jos cele trei coroane, aşezându-şi pe cap, în locul tiarei, podoabele din pene de struţ ale maasailor. Primul papă care a îndrăznit să declare explicit: „Omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie s-o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei însăşi“…
În 2003, când a beatificat-o pe Tereza de Calcultta, Ioan Paul al II-lea îi citise scrisorile, îi cunoştea încă mai dinainte răsucirile mistice, noaptea spirituală: „În sufletul meu, multă contradicţie: un dor profund de Dumnezeu, profund până la durere; o suferinţă continuă şi, împreună cu ea, sentimentul de a nu fi dorită de Dumnezeu, de a fi golită în interior, fără credinţă, fără iubire, fără zel… Cerul îmi apare ca un loc gol“… N-a strigat şi Hristos, privind de pe Cruce spre cerurile care se închideau, „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit“?
Restul articolului pe Gandul.info
Dacă vreau să aflu ceva despre sănătatea mea, deschid ziarele. Nu le-am deschis astăzi“, glumea Karol Wojtyla cu ziariştii care-l întrebau, în 1998, în avionul spre Cuba, cum se mai simte. Mult mai agresivă, dar mult mai colimată decât media din România, presa catolică nu l-a menajat niciodată pe Ioan Paul al II-lea. Nici Curia (guvernul de la Vatican) nu i-a fost mereu alături, împotrivindu-i-se, pe câteva sute de voci, cu deviza „Aici noi gândim în secole“, iar el, papa stranier, prezentându-şi programul în faţa jurnaliştilor, adăuga cu umor resemnat: „Dacă mă lasă ei“… Era şi greu să te ţii după Suveranul Pontif. Primul papă slav. Primul papă care a intrat într-o sinagogă, primul papă care a intrat într-o moschee.
Primul papă care a cerut iertare creştinilor în numele creştinilor. Primul papă care, în 1979, în Madison Square Garden, a adunat zeci de mii de tineri şi Fanfara Seminarului Sf. Francisc din Brooklyn i-a cântat temele din „Războiul Stelelor“ şi „Rocky“, făcându-l să iasă din papamobil ca să salute mulţimea imitând gesturile unui toboşar şi mulţimea să strige în delir „John Paul Superstar!“, apoi să asculte într-o linişte neverosimilă predica lui despre necesitatea maturizării. Primul papă care s-a descălţat ca să pună flori pe mormântul lui Gandhi, mărturisind: „Am învăţat o mulţime de lucruri de la el“. Primul papă care, în 1980, în Zair, în mijlocul unui talaz de un milion de credincioşi, a ţinut ritmul cu cârja pontificală, când – după „Gloria in excelsis“ – oamenii au început să bată tam-tam-ul şi să-şi cânte cântecele, în swahili, în kikongo, în lingala.
Primul papă căruia sute de mii de tineri i-au strigat, în 1995, la Manila: „Lolek! Lolek!“ (numele lui de copil). Şi Ioan Paul al II-lea a reuşit, după câteva minute să-i oprească şi să le spună râzând: „Lolek nu e un personaj prea serios…“ „Ioan Paul!” au tunat tinerii. „Ioan Paul e prea serios. Să încercăm Karol“…, iar noaptea aceea de 14 ianuarie s-a umplut ca de un foc de artificii: „Karol! Karol!“… Primul papă care, în Nairobi, şi-a dat jos cele trei coroane, aşezându-şi pe cap, în locul tiarei, podoabele din pene de struţ ale maasailor. Primul papă care a îndrăznit să declare explicit: „Omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie s-o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei însăşi“…
În 2003, când a beatificat-o pe Tereza de Calcultta, Ioan Paul al II-lea îi citise scrisorile, îi cunoştea încă mai dinainte răsucirile mistice, noaptea spirituală: „În sufletul meu, multă contradicţie: un dor profund de Dumnezeu, profund până la durere; o suferinţă continuă şi, împreună cu ea, sentimentul de a nu fi dorită de Dumnezeu, de a fi golită în interior, fără credinţă, fără iubire, fără zel… Cerul îmi apare ca un loc gol“… N-a strigat şi Hristos, privind de pe Cruce spre cerurile care se închideau, „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit“?
Restul articolului pe Gandul.info
Comments