Cioran -Ganduri
Singuratatea nu te-nvata ca esti singur ci SINGURUL
Poezia nu-i decat instrumentul unui funebru narcisism.
Lumea nu-i decat un NICAIERI universal . De aceea , nu ai unde sa te duci niciodata...
De cate ori imi vine-n minte cuvantul RATACIRE,de atatea ori am revelatia omului.Si tot de atatea ori,parca au atipit muntii pe fruntea mea...
Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii;cinismul,unul rational.Induiosarea?Un amurg delicat al luciditatii,o "degradare" a spiritului la rangul inimii.In orice timiditate sa afla o nuanta religioasa.Teama ca nu suntem ai nimanui,ca Dumnezeu este un nimeni,iar lumea opera lui...Neincrederea metafizica ne creeaza o neprielnicie din fire si o jena in societate . Lipsa de indrazneala intre oameni - decantarea fortei in dispret - pleaca dintr-o vitalitate nesigura,agravata de banuieli la ce e mai esential in lume.Un instinct sigur si o credinta hotarata iti dau dreptul sa fii obraznic;te silesc chiar.-Timiditatea-i modul de a-ti invalui un regret.Caci orice indrazneala nu e decat forma pe care o ia lipsa de regrete.
De cate ori ma primblu prin ceata,ma dezvaluiesc mai usor mie insumi.Soarele te instraineaza,caci descoperindu-ti lumea,te leaga inselaciunilor ei.Dar ceata este culoarea amaraciunii.
Noptile albe - singurele negre - te fac un adevarat scafandru al timpului.Cobori,cobori spre lipsa lui de fund ...
Despre orice - si-n primul rand despre singuratate - esti obligat a gandi negativ si pozitiv in acelasi timp.
Daca omul n-ar fi stiut introduce un delir voluptos in singuratate - de mult s-ar fi aprins intunericul.Descompunerea cea mai oribila,intr-un cimitir necunoscut,este o icoana palida pentru parasirea in care te aflii cand, din aer sau de sub pamant,o voce neasteptata iti dezvaluie cat esti de singur.Sa n-ai cui sa spui niciodata nimic!numai obicte;nici o fiinta.Si nepastuira singuratatii nu pleaca decat din sentimentul ca esti inconjurat de lucruri neinsufletite,carora n-ai ce sa le spui. Nu din extravaganta si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar,in plina zi,sa caute un om.Stim noi prea bine ca din singuratate...
Dupa ce ti-ai dat seama ca oamenii nu-ti pot oferi nimic si continui a-i intalni,este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie , dar mai crezi in fantome .Dumnezeu pentru a obliga pe singuratici la lasitate ,a creat zambetul,anemic si aerian la fecioare,concret si imediat la femei pierdute,induiosator la batrani si irezistibil la muribunzi.De altfel,nimic nu dovedeste mai mult ca oamenii-s muritori ca zambetul....De cate ori zambim , nu este ca o ultima intalnire, si nu-i zambetul testamentul aromat al individului?
Un om care practica o viata intreaga luciditatea ajunge un CLASIC al deznadejdii.
De oameni ma separa toti oamenii.
De-as alerga ca un nebun in cautarea mea , cine-mi spune ca nu-mi voi iesi niciodata in cale ? Pe ce maidan al universului ma voi fi ratacit?Ma duc sa ma caut acolo unde se aude lumina...,caci de mi-aduc bine aminte,iubit-am altceva decat sonoritatea transparentelor?
Cui nu i se pare ca dupa fiecare amaraciune luna a devenit mai palida si razele soarelui mai sfioase si ca devenirea isi cere scuze,schilodindu-si ritmul,-aceluia ii lipseste baza cosmica a singuratatii.
De cate ori ma gandesc la moarte,imi pare ca voi muri mai putin,ca nu pot sa ma sting,stiind ca ma voi stinge,ca nu pot sa dispar,stiind ca voi disparea...Si dispar,ma sting si mor de totdeauna.
Pentru fiece problema iti trebuie alta temperatura.Numai nefericirii ii convine oricare...
Melancolia-i starea de vis a egoismului.
Spiritul e carne lovita de streche transcendenta .
Lupta nu se da intre om si om , ci intre om si Dumnezeu . De aceea,nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic .
Gandul la Dumnezeu nu serveste decat spre a muri.-Nu de buna voie te indrepti spre el , ci fiindca nu ai incotro.Nimeni nu poate sti daca e credincios sau nu.
Toate intrebarile se reduc la atat:cum poti sa nu fi cel mai nefericit?
Esti incurabil pierdut amagirii si vietii cand,privind cerul in ochi de femeie , nu poti uita originalul.
A putea suferi cu nebunie,curaj,zambet,deznadejde.Eroismul nu e decat rezistenta la sfintenie.Primejdia in suferinta e de a fi bland,de a indura cu ingaduinta.Te pomenesti astfel lunecand intr-o icoana , din omul ce erai,plamadit dintr-o carne infinit muritoare. Sa nu devii pentru nimeni exemplu de perfectiune,distruge-n tine tot ce-i chip si dara de urmat.Oamenii sa invete de la tine sa se inspaimante de caile omului.Acesta-i rostul suferintei tale.
Intr-un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani s-ar spune aproape totul despre iubire.Esentialul ar trebui insa adaugat de Diavol.
teologia n-a mai pastrat pentru Dumnezeu decat respectul majusculei.
E atata noblete crunta si atata arta in a-ti feri suferintele de vazul semenilor, in a juca rolul de cancer hazliu...
De n-ar exista o voluptate secreta in nefericire,am duce femeile sa nasca la abator.
cand te adresezi lui Dumnezeu,fa-o cu pronumele , fii singur , ca sa poti fi cu El.Alcum esti om-si nu vei sta nicicum fata in fata cu singuratatea Lui.
Nu cred ca Dumnezeu sa fi facut pe Eva din coasta noastra,caci atunci ar trebui sa ne intelegem cu ea si altundeva decat in pat...
Boala este modul in care moartea iubeste viata,iar individul teatrul acestei slabiciuni.
Viata si cu mine suntem doua linii paralele ce se intalnesc in moarte.
Cat de departe sunt toate!
Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere intr-un colt indepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic. Dar ce sa castigi in lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice castig n-are nici o importanta, care sunt iremediabil nefericiti si singuri. Suntem toti atat de inchisi unul altuia! Si daca am fi atat de deschisi incat sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim in suflet pana in adancuri, cu cat i-am lumina destinul? Suntem atat de singuri in viata, incat te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta in dorinta de a trai si a muri in societate. Mai pot exista mangaieri in momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cand nevazandu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scarba de oamenii care in agonie se stapanesc si isi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate. Toti aceia care se vor inconjurati in agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite in momentul capital de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de limita?
Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce nu este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.
Monopolul suferintei
Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectie, care scoate din randul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decat, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi ramane de vazut daca e posibila o ierarhie de valori.
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista si suferinte mai groaznice, ca poti sa mori cazand bucati de carne din tine, faramitandu-te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constiinta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intampla si daca se intampla cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atat de impresionat in fata suferintei, incat imi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decat una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atat de mare cat paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incanta, n-as putea scrie totusi o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata decat cea durabila - daca purifica in primele faze, in ultimele tampeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pana la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegand ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cata dezagregare si cata otrava, dar si cata fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie.
Istorie si eternitate
Nu inteleg ce rost mai are sa traiesc in istorie, sa am idealurile epocii, sa ma preocupe gandul culturii sau problemele sociale. Sunt plictisit de cultura si de istorie; mi-e aproape imposibil sa mai particip la framantarile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depasit. Si nu poti depasi istoria decat atunci cand trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importanta, cand ti-e indiferent cand si unde traiesti. Cu ce sunt mai avantajat daca traiesc astazi, decat daca as fi trait in Egiptul de acum patru mii de ani? Suntem asa imbecili arunci cand deplangem soarta unora care au trait in epoci care nu ne convin noua, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta. Neexistand o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viata, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezinta forme inchise de viata care traiesc cu convingerea in valabilitatea lor definitiva, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice sa ajunga la alte forme insuficiente si limitate si ele ca tot ce traieste sub soare
Renuntarea
Ma simt un om fara sens si nu-mi pare rau ca n-am nici un sens. Si de ce mi-ar parea rau, cand de haosul meu nu se poate alege decat haosul? In mine nu exista nici o vointa inspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este in dorinta mea de zbor o fuga de existenta? Si n-as fugi in acest zbor cu toata existenta, cu tot ce e fiinta? Simt in mine atata fluiditate, incat ma mir cum de nu ma topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sa se transforme intr-un fluviu cu ape tulburi si navalnice care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine si focul din mine va evapora acesta apa? In mine sunt numai aburi si scantei, inundatii de foc si incendii de apa.
Poezia nu-i decat instrumentul unui funebru narcisism.
Lumea nu-i decat un NICAIERI universal . De aceea , nu ai unde sa te duci niciodata...
De cate ori imi vine-n minte cuvantul RATACIRE,de atatea ori am revelatia omului.Si tot de atatea ori,parca au atipit muntii pe fruntea mea...
Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii;cinismul,unul rational.Induiosarea?Un amurg delicat al luciditatii,o "degradare" a spiritului la rangul inimii.In orice timiditate sa afla o nuanta religioasa.Teama ca nu suntem ai nimanui,ca Dumnezeu este un nimeni,iar lumea opera lui...Neincrederea metafizica ne creeaza o neprielnicie din fire si o jena in societate . Lipsa de indrazneala intre oameni - decantarea fortei in dispret - pleaca dintr-o vitalitate nesigura,agravata de banuieli la ce e mai esential in lume.Un instinct sigur si o credinta hotarata iti dau dreptul sa fii obraznic;te silesc chiar.-Timiditatea-i modul de a-ti invalui un regret.Caci orice indrazneala nu e decat forma pe care o ia lipsa de regrete.
De cate ori ma primblu prin ceata,ma dezvaluiesc mai usor mie insumi.Soarele te instraineaza,caci descoperindu-ti lumea,te leaga inselaciunilor ei.Dar ceata este culoarea amaraciunii.
Noptile albe - singurele negre - te fac un adevarat scafandru al timpului.Cobori,cobori spre lipsa lui de fund ...
Despre orice - si-n primul rand despre singuratate - esti obligat a gandi negativ si pozitiv in acelasi timp.
Daca omul n-ar fi stiut introduce un delir voluptos in singuratate - de mult s-ar fi aprins intunericul.Descompunerea cea mai oribila,intr-un cimitir necunoscut,este o icoana palida pentru parasirea in care te aflii cand, din aer sau de sub pamant,o voce neasteptata iti dezvaluie cat esti de singur.Sa n-ai cui sa spui niciodata nimic!numai obicte;nici o fiinta.Si nepastuira singuratatii nu pleaca decat din sentimentul ca esti inconjurat de lucruri neinsufletite,carora n-ai ce sa le spui. Nu din extravaganta si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar,in plina zi,sa caute un om.Stim noi prea bine ca din singuratate...
Dupa ce ti-ai dat seama ca oamenii nu-ti pot oferi nimic si continui a-i intalni,este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie , dar mai crezi in fantome .Dumnezeu pentru a obliga pe singuratici la lasitate ,a creat zambetul,anemic si aerian la fecioare,concret si imediat la femei pierdute,induiosator la batrani si irezistibil la muribunzi.De altfel,nimic nu dovedeste mai mult ca oamenii-s muritori ca zambetul....De cate ori zambim , nu este ca o ultima intalnire, si nu-i zambetul testamentul aromat al individului?
Un om care practica o viata intreaga luciditatea ajunge un CLASIC al deznadejdii.
De oameni ma separa toti oamenii.
De-as alerga ca un nebun in cautarea mea , cine-mi spune ca nu-mi voi iesi niciodata in cale ? Pe ce maidan al universului ma voi fi ratacit?Ma duc sa ma caut acolo unde se aude lumina...,caci de mi-aduc bine aminte,iubit-am altceva decat sonoritatea transparentelor?
Cui nu i se pare ca dupa fiecare amaraciune luna a devenit mai palida si razele soarelui mai sfioase si ca devenirea isi cere scuze,schilodindu-si ritmul,-aceluia ii lipseste baza cosmica a singuratatii.
De cate ori ma gandesc la moarte,imi pare ca voi muri mai putin,ca nu pot sa ma sting,stiind ca ma voi stinge,ca nu pot sa dispar,stiind ca voi disparea...Si dispar,ma sting si mor de totdeauna.
Pentru fiece problema iti trebuie alta temperatura.Numai nefericirii ii convine oricare...
Melancolia-i starea de vis a egoismului.
Spiritul e carne lovita de streche transcendenta .
Lupta nu se da intre om si om , ci intre om si Dumnezeu . De aceea,nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic .
Gandul la Dumnezeu nu serveste decat spre a muri.-Nu de buna voie te indrepti spre el , ci fiindca nu ai incotro.Nimeni nu poate sti daca e credincios sau nu.
Toate intrebarile se reduc la atat:cum poti sa nu fi cel mai nefericit?
Esti incurabil pierdut amagirii si vietii cand,privind cerul in ochi de femeie , nu poti uita originalul.
A putea suferi cu nebunie,curaj,zambet,deznadejde.Eroismul nu e decat rezistenta la sfintenie.Primejdia in suferinta e de a fi bland,de a indura cu ingaduinta.Te pomenesti astfel lunecand intr-o icoana , din omul ce erai,plamadit dintr-o carne infinit muritoare. Sa nu devii pentru nimeni exemplu de perfectiune,distruge-n tine tot ce-i chip si dara de urmat.Oamenii sa invete de la tine sa se inspaimante de caile omului.Acesta-i rostul suferintei tale.
Intr-un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani s-ar spune aproape totul despre iubire.Esentialul ar trebui insa adaugat de Diavol.
teologia n-a mai pastrat pentru Dumnezeu decat respectul majusculei.
E atata noblete crunta si atata arta in a-ti feri suferintele de vazul semenilor, in a juca rolul de cancer hazliu...
De n-ar exista o voluptate secreta in nefericire,am duce femeile sa nasca la abator.
cand te adresezi lui Dumnezeu,fa-o cu pronumele , fii singur , ca sa poti fi cu El.Alcum esti om-si nu vei sta nicicum fata in fata cu singuratatea Lui.
Nu cred ca Dumnezeu sa fi facut pe Eva din coasta noastra,caci atunci ar trebui sa ne intelegem cu ea si altundeva decat in pat...
Boala este modul in care moartea iubeste viata,iar individul teatrul acestei slabiciuni.
Viata si cu mine suntem doua linii paralele ce se intalnesc in moarte.
Cat de departe sunt toate!
Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere intr-un colt indepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic. Dar ce sa castigi in lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice castig n-are nici o importanta, care sunt iremediabil nefericiti si singuri. Suntem toti atat de inchisi unul altuia! Si daca am fi atat de deschisi incat sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim in suflet pana in adancuri, cu cat i-am lumina destinul? Suntem atat de singuri in viata, incat te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta in dorinta de a trai si a muri in societate. Mai pot exista mangaieri in momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cand nevazandu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scarba de oamenii care in agonie se stapanesc si isi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate. Toti aceia care se vor inconjurati in agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite in momentul capital de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de limita?
Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce nu este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.
Monopolul suferintei
Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectie, care scoate din randul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decat, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi ramane de vazut daca e posibila o ierarhie de valori.
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista si suferinte mai groaznice, ca poti sa mori cazand bucati de carne din tine, faramitandu-te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constiinta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intampla si daca se intampla cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atat de impresionat in fata suferintei, incat imi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decat una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atat de mare cat paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incanta, n-as putea scrie totusi o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata decat cea durabila - daca purifica in primele faze, in ultimele tampeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pana la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegand ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cata dezagregare si cata otrava, dar si cata fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie.
Istorie si eternitate
Nu inteleg ce rost mai are sa traiesc in istorie, sa am idealurile epocii, sa ma preocupe gandul culturii sau problemele sociale. Sunt plictisit de cultura si de istorie; mi-e aproape imposibil sa mai particip la framantarile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depasit. Si nu poti depasi istoria decat atunci cand trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importanta, cand ti-e indiferent cand si unde traiesti. Cu ce sunt mai avantajat daca traiesc astazi, decat daca as fi trait in Egiptul de acum patru mii de ani? Suntem asa imbecili arunci cand deplangem soarta unora care au trait in epoci care nu ne convin noua, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta. Neexistand o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viata, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezinta forme inchise de viata care traiesc cu convingerea in valabilitatea lor definitiva, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice sa ajunga la alte forme insuficiente si limitate si ele ca tot ce traieste sub soare
Renuntarea
Ma simt un om fara sens si nu-mi pare rau ca n-am nici un sens. Si de ce mi-ar parea rau, cand de haosul meu nu se poate alege decat haosul? In mine nu exista nici o vointa inspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este in dorinta mea de zbor o fuga de existenta? Si n-as fugi in acest zbor cu toata existenta, cu tot ce e fiinta? Simt in mine atata fluiditate, incat ma mir cum de nu ma topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sa se transforme intr-un fluviu cu ape tulburi si navalnice care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine si focul din mine va evapora acesta apa? In mine sunt numai aburi si scantei, inundatii de foc si incendii de apa.
Comments