Lucian MÎNDRUŢĂ - Cine-a mai rămas în Bucuresti
Zugravul. Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul
îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre
onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un
perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la
bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac,
exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea
modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii
de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în
peşteră, la Lascaux .
Baba urbană . Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe
şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul,
administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara ,
chiar dacă nu-i poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din
cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e
făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care
tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Asta nu-i
face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea
acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu
desăvîrşire babele din America , alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau
alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de
stînga. Babele noastre doar voteaza, maninca mult, birfesc toata lumea si
circula gratis cu RATB.
Şoferul manelist. E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de
negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui
e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu
pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii.
Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în
felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat
dintre românii care au rămas în ţară . Cînd te întrebi de ce Mazăre a
pus palmieri la Constanţa , răspunsul e limpede pe şosea: pentru că
maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.
Inginerul. A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă,
desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să
fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program
clar.
Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin.
Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în
lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei
iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în
surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină
vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată
la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de
lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.
Bogatul. În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu
plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi
nu ştiu că sînt bogaţi - pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine,
ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care
nici psihologul plătit cu 200 euro/ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu
Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă
problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară , e doar ostentativ.
Băiatul de club. El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e
noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste
rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără
paparazzi.
Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de
distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi
poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii
tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.
Toţi ăştia au rămas în ţară . Restul au plecat, şi nu în concediu. Or
mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să
vă spun e altceva:
uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa
asta, trebuie să facem o naţiune.
îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre
onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un
perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la
bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac,
exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea
modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii
de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în
peşteră, la Lascaux .
Baba urbană . Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe
şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul,
administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara ,
chiar dacă nu-i poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din
cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e
făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care
tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Asta nu-i
face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea
acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu
desăvîrşire babele din America , alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau
alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de
stînga. Babele noastre doar voteaza, maninca mult, birfesc toata lumea si
circula gratis cu RATB.
Şoferul manelist. E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de
negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui
e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu
pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii.
Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în
felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat
dintre românii care au rămas în ţară . Cînd te întrebi de ce Mazăre a
pus palmieri la Constanţa , răspunsul e limpede pe şosea: pentru că
maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.
Inginerul. A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă,
desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să
fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program
clar.
Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin.
Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în
lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei
iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în
surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină
vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată
la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de
lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.
Bogatul. În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu
plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi
nu ştiu că sînt bogaţi - pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine,
ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care
nici psihologul plătit cu 200 euro/ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu
Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă
problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară , e doar ostentativ.
Băiatul de club. El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e
noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste
rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără
paparazzi.
Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de
distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi
poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii
tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.
Toţi ăştia au rămas în ţară . Restul au plecat, şi nu în concediu. Or
mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să
vă spun e altceva:
uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa
asta, trebuie să facem o naţiune.
Comments